Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza Bârlad, România 1820– 1873 Heidelberg, Imperiul German Pavel Coruț,Daniel Avram,Aprinde Candela lui AIC1 Pavel Coruț,Daniel Avram,Aprinde Candela lui AIC2 Pavel Coruț,Daniel Avram, Inima Românului Jean Moscopol, Tot ce-i Românesc nu Piere Răzvan Rados,CContrast, Măi Ardeal,Cântă Cucul Bată-l Vina Rusanda Panfili,Valentina Naforniță,Cântă Cucu-n Bucovina         Alexandru Ioan Cuza-AIC a fost primul domnitor al Principatelor Unite Moldova și Țara Românească (24 Ian 1859 – 11 Feb 1866) care se vor numi România după Constituția din 1866. După Ștefan cel Mare și Sfânt, AIC a fost, al doilea mare moldovean, OM trimis de Zalmoxis pentru a salva și a face să renască neamul românesc aflat , până azi 2023, în decădere milenară de la Burebista!         AIC a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterile Garante și mai ales de către Puterea suzerană, Imperiul Otoman care s-a opus trei ani! Apoi a inițiat legi Oxigen pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar modern România cu capitala la București, cu o singură adunare legislativă, un singur guvern, o singură armată.         În anul 1866, Monstruoasa Coaliție formată din oligarhii liberali și oligarhii boierimii conservatori au trădat țara! La această trădare au fost, părtași prin comportamentul lor egoist, chiar ai structurilor bisericești. Alături de marea boierime, mânăstirile interne (și cele grecești-fanarioate de la  Muntele Athos) dețineau suprafețe enorme de pământ (recuperate de AIC pentru prima mare eliberare și împroprietărire a majorității țăranilor români) muncite de familiile amărâților de români (clăcași și șerbi) care nu dețineau nici o palmă de pământ și trăiau de la o zi la alta după cheremul lor și al boierilor locului. L-au arestat, l-au forțat să abdice și să părăsească țara în care a fost interzis pe viață. În locul lui au importat un străin crezând că-l vor face marioneta lor dar s-a întâmplat invers și-au devenit cățelușii acestuia și a încă trei generații de străini trădători de neam și țară. Au fost complici ale politicii pangermane pe Balcani din planul cancelarului Bismark al cărui pion era importatul!         Alexandru era fiul ispravnicului Ioan Cuza, proprietar de pământ în județul Fălciu, și al Sultanei din familia Cozadini cu origini fanariote. Primește o educație europeană și ajunge colonel în armată. În 1844 s-a căsătorit cu Elena Rosetti înrudită cu neamurile Sturdzești, Balși și Cantacuzini. Educația ei urmase calea obișnuită în epocă: guvernantă franceză și germană, pensionul Buralat, anturajul social și literar al mătușii sale Agripina Sturdza, din Iași.         La început au locuit în modesta casă a părinților lui Cuza din Galați unde Cuza era cu serviciul ca militar. Din păcate Elena n-a putut să-i ofere nici un urmaș. Amanta Maria Obrenovici i-a adus pe lume doi copii dar și-a pus pe cap toate neamurile soției Elena care a acceptat resemnată (dar conștientă de relația de soți din cauza problemelor sale știute numai de ei) față de tot ce se întâmpla și a crescut pe cei doi ca pe fiii ei!         Maria Obrenovici (sârboaică după majoritatea care nu vor să citească și clevetesc vrute și nevrute) era româncă născută ca Elena Maria Catargiu. Prima dată a avut o căsătorită scurtă cu un general sârb având un fiu cu acesta care n-a cunoscut-o și a fost crescut de o soră a ei! Apoi s-a căsătorit cu prințul sârb Miloș Obrenovici. Fiul ei din această căsătorie a fost viitorul rege Milan al Serbiei, 1882-1889. La rându-i fiul acestuia avea să fie regele Alexandru Obrenovici! Numele ei întreg era Elena Maria Catargiu Obrenović (ć-ul sârbesc se citește ci) , dar era cunoscută ca Maria Obrenovici. A fost o femeie puternică și independentă, practic a făcut ce-a vrut și n-a suportat jugul căsătoriei și al soțului sârb care față de masculinii români sunt cocoși. Dar sârbii (ca și toți vecinii și chiar nevecinii, ungurii, bulgarii, tătarii, slavii,etc.) au un dispreț mare față de români și ne consideră neam de slugă! Din această cauză nu rezistă mult nici în a doua căsătorie și divorțează. Întrebarea este de ce s-a căsătorit doar cu sârbi? Este o temă banalizată de cercetători! După aceste căsătorii eșuate a revenit în România unde s-a orientat spre bărbați cu bani! Unul dintre aceștia a fost Liebrecht fostul șef de cazinou de la Galați unde se distra cândva și AIC și unde probabil s-au cunoscut. Liebrecht a devenit un apropiat de AIC fiind numit director general al Poștei Române recent înființată.         După arestarea și expulzarea lui AIC fără drept de revenire, toți cinci au părăsit țara împreună. Maria se sinucide în 1876, la 41 de ani și la trei ani după moartea prematură a lui AIC la 53 ani, la 16 mai 1873! Elena a rezistat cu stoicism în exil și a avut grijă de cei doi copii în locul mamei care probabil avea alte ocupații. Elena i-a păstrat memoria cu devotație neîngăduind să se rostească nici măcar un singur cuvânt despre slăbiciunile lui. Îl iertase de mult și considera că este singura îndreptățită să-l critice!         Tânărul AIC a participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova care a fost repede suprimată. De asemenea lupta pentru Unirea Principatelor. Cu acest prilej este arestat și trimis ca prizonier la Viena (de ce aici? nu știm) de unde a fost eliberat cu ajutor britanic. În 1858, domnitorul Grigore Alexandru Ghica l-a numit ministru de război și a reprezentat, ca votant, orașul Galați în divanul ad-hoc de la Iași. Prin dubla sa alegere ca domnitor, patrioții români isteți au dejucat planul puterilor garante care impuseseră condiții doar pentru o unire formală cu doi domni, două administrații,etc. Procesul de unificare a celor două principate a început în 1848 când a fost realizată uniunea vamală între Moldova și Țara Românească pe timpul domniilor lui Mihail Sturdza și a lui Gheorghe Bibescu.         (Acum două milenii, Crimeea a aparținut de Marele Regat al lui Burebista! de atunci a avut parte de o istorie zbuciumată! Pe la 1475 tătarii, resturi ai Hoardei de Aur controlau cea mai mare parte aflată în nord. În Sud era un vechi Regat Teodoru condus de Alexandru Mangop, nepotul de frate al Mariei de Mangop a doua soție a lui Ștefan cel Mare și Sfânt! Tătarii ascultau de Otomani care au început războiul de cucerire totală a Crimeii. Deși avusese prima sa bătălie la Vaslui și prima victorie strălucită în fața unei armate otomană numeroasă, Ștefan a trimis ajutor militar uman și material. Alexandru a fost ucis în războiul în care a rezistat circa șase luni până la sfârșitul anului 1475 când turcii preiau controlul asupra Crimeii! Astfel zestrea adusă de Maria de Mangop, un domeniu cu un castel a încăput pe mâna turcilor și ulterior pe mâna rușilor care ar trebui să ne plătească despăgubiri seculare serioase! Turcii trebuie să ne înapoieze și sabia lui Ștefan furată de celebrul Suleiman Magnificul în urma unei invazii la Suceava!         În 1783, Crimeea a fost anexată de Imperiul Rus în urma războiului ruso-turc, 1768-1774. Războiul Crimeii, Mar 1853 - Mar 1856, a fost între Imperiul Rus și Imperiul Otoman ajutat de Imperiul Britanic, Imperiul Francez, Regatului Sardiniei. În această perioadă Imperiul Rus a ocupat Moldova și Țara Românească aflate sub suzeranitatea otomană! În Martie 1856 Rusia cere pace consfințită prin Tratatul de la Paris 1856 când rușii se retrag din Principatele Române și retrocedează cele trei județe de la Gurile Dunării dar păstrează restul din Basarabia ocupată în 1812! Trebuie spus că alianța n-au făcut-o de dragul nostru ci pentru a bloca accesul rușilor la Dunăre! Din interesele lor strategice imperiile europene occidentale au suținut Imperiul Otoman și nu este prima oară când fac acest lucru imoral. Mii de mercenari creștini catolici au participat la cucerirea și căderea Constantinopolului în 1453. A fost cucerit de armata lui Mahomed II proaspăt sultan al imperiului care a amenințat secole de-a rândul cu cucerirea Europei din care a smuls Balcanii și chiar parte din Ungaria! Astfel turcii au deschis poarta cuceririi popoarelor creștine din balcani și nu numai! De la noi au primit tribut secole de-a rândul, au tăiat capete de domnitori răzvrătiți și datorită lor au pierit în luptă sute de mii de români care azi ar fi ajuns milioane și nu s-ar mai fi depopulat țara! Papa a avut permanent obiectiv să scape de rivalul său patriarhul tuturor creștinilor ortodocși până la autocefaliile din secolul 20! A reușit la 1453 când puterea creștinilor ortodocși și a patriarului lor practic n-a mai contat. Steagul creștinismului ortodox a fost purtat cu cinste de către neamul românesc! În urma Revoluției din 1917 Crimeea a devenit o republică autonomă în cadrul URSS. În al Doilea Război Mondial Crimeia a devenit o Regiune rusă iar tătarii de aici au fost deportați în Asia Centrală. În 1954, după moartea lui Stalin, noul președinte URSS ucrainianul Hrusciov a transferat Crimeia în administrarea RSS Ucrainene din cadrul URSS).         Totuși Războiul Crimeii a creat un context european favorabil realizării unirii noastre. Șase din cele șapte puteri europene - puterile garante, care dictau în politica europeană erau imperii:  Turcia, Franța, Anglia, Prusia, Austria, Rusia! Nu știu ce rol juca (poate să ne manipuleze cele șase imperii) Regatul Sardiniei un pitic din zecile stătulețe în care era fărămițată Italia care s-a unit după circa zece ani și cu vărsare de sânge! Așa numitele Puteri Garante ne-au pus condiții dacă vrem unirea. Mai întâi au vrut să cunoască dacă vor unirea românii din cele două principate. Majoritatea din acestea, sperau ca românii să nu dorească deoarece nu doreau un stat puternic care să se opună planurilor ascunse ale unora care doreau să ne înghită de tot! Dar riscau să piardă ce-au furat de secole (Imperiul Hasburgic, Țarist și chiar cel Otoman care dețineau complet Dobrogea încă de după domnia lui Vlad Țepeș sechestrat 14 ani de un handicapat cu care se laudă atât ungurii cât și unii români ca să le facă în ciudă)! În Moldova locțiitorul domnului în perioada 1857-1858 a fost caimacanul Vogoride care avea ambiții de domn. În secret, Poarta Otomană îi promisese tronul dacă zădărnicește unirea. Astfel a falsificat rezultatul votului defilând în fața puterilor europene rezultatul negativ. Ghinionul lui și al turcilor a fost soția (Ecaterina) Cocuța Vogoride, sora patriotului de excepție Costache Negri. Era frumoasă și mult mai tânără. Se zice că se iubea în secret cu tânărului și chipeșul ofițer AIC. Când află de fraudă, găsește cheia de la seif și predă scrisori și documente decisive taberei unioniste. Acestea sunt publicate în presa străină. La presiune externă, alegerile sunt anulate și la noile alegeri poporul s-a pronunțat că vrea unirea! Încă odată, datorită istețimii și curajului unei femei se produc schimbări pozitive în destinul țării!         Unioniștii moldoveni adevărați patrioți cu o conștiință rară au acceptat în unanimitate pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. A fost omul providențial plus militar de acțiune care dorește Ordine și Dreptate. Prin el s-a depășit discordia dintre majoritatea votanților. A fost singurul care n-a stârnit animozități în majoritatea votanților de la București ușurând sarcina partidei naționale în realegerea lui ca domn și în Țara Românească. Prin alegerea lui unioniștii moldoveni au gândit mult mai departe la dublei alegeri dejucând planurile marilor imperii. Delegația Moldovei care mergea spre Constantinopol pentru a anunța rezultatul alegerii le-a deschis ochii și celor de la București. Adunarea electivă de aici era dominată de conservatori. Norocul neamului românesc a fost că aceștia nu s-au putut pune de acord asupra unui candidat propriu. Pe de altă parte, în secret, Partida Națională a organizat o mare mulțime de bucureșteni care-au înconjurat hotelul unde se vota. Aceștia strigau vrem pe Cuza și amenințau votanții că nu vor ieși vii dacă nu-l aleg domnitor pe Cuza! Astfel s-a săvârșit miracolul cu circa 10 ani înainte de Italia și Germania fărămițate în zeci de stătulețe și a căror unire s-a făcut cu vărsare de sânge!         Sprijinul lui Napoleon al III-lea a dezarmat opoziția, față de dubla alegere, a Imperiilor Otoman și Hasburgic. La Conferința de la Paris din 1859, puterile garante au fost nevoite să recunsoască oficial ca domnitor unic pe Alexandru Ioan Cuza un OM providențial la un mileniu care a făcut enorm pentru Neamul Românesc ale cărui generații, din păcate au acceptat trădarea și exilarea lui! După două secole și jumătate românii înfăptuiau un miracol fără lupte și victime! Deși repet, unirea s-a făcut cu circa 10 ani înaintea unificării Italiei,1870 și a Germaniei, 1871 fărămițate în zeci de stătulețe independente sau nu!         Cele trei imperii care, de secole, s-au confruntat pe supremația spațiului românesc nu doreau unirea. Prin dubla alegere a lui AIC, românii le-au pus în fața faptului împlinit! Totuși situația era complicată deoarece unele amenințau direct sau indirect cu invazia, alimentau destabilizarea internă, și chiar au contribuit la unele tentative de asasinare a lui Cuza! Pe plan intern unii, de os domnesc sau nu, și pe care nu-i interesa neamul și țara, nu se împăcau cu ideea să-i conducă un colonel, sau cu ideea că pierd avantajul de capitală, funcții, că se pierd două funcții de domn,etc.         (Prusia, prin cancelarul Bismark, s-a împotrivit unirii dorind ca românii să fie permanent slabi pentru a nu visa să recupereze celelalte teritorii aflate sub imperiul hasburgic, fratele germanic, etc. Neputând împiedeca unirea și-a schimbat atitudinea gândind la un nou plan de a impune un rege german la București și ar putea controla o zonă mult mai importantă din vecinătatea Balcanilor. Planul i-a reușit mult mai repede prin trădarea de la 11 Feb 1866! Peste două decenii și-a impus omul și în Bulgaria (1887-1918), pe Ferdinand născut Ferdinand Maximilian Karl Leopold Maria de Saxa-Coburg și Gotha-Koháry, decretat țar în perioada 1908–1918. Prin manevre subtile implicând pe obrăznicăturile de bulgari, va ține în șah permanent România dependentă de Prusia! Să nu uităm cum după 48 de ani de domnie laudativă prin zvonacii lor prezenți și azi, Carol I a lăsat armata de izbeliște iar soldatul român a trebuit să lupte cu baioneta contra tunurilor germane de 305 mm, rezultând sute de mii de sacrificii neimaginabile!)         Din nou, peste capul marilor puteri garante în 1862, partida națională în frunte cu militarul hotărât acum domitorul AIC unifică Parlamentul, Guvernul și Armata realizând unirea politică. Totuși de trei ani Poarta Otomană se împotrivea fiind conștientă că foarte curând va pierde tributul ambelor țări deja unite! Ca urmare AIC trimite la Constantinopol pe cel mai fidel și mai cinstit român din domnia sa și chiar de după! Este vorba de Costache Negri, urmaș de domnitor care a renunțat în favoarea lui AIC la candidatura de domn al unirii pentru Moldova. Era un bărbat chipeș, impunător, cult, cunoștea câteva limbi străine. Doar dacă i-ar fi văzut chipul orice femeie de pe planetă ar fi dorit să se îndrăgostească de el! Costache Negri a fost singurul care,deși curtat de regele de import, a refuzat orice slujbă a acestuia! Ceilalți au acceptat cu toții. S-a retras la moșia sa de la Mânjina unde avea o frumoasă livadă în care făcea fel de fel de experimente. Toamna ducea coșuri pline cu fructe la puținii săi prieteni!         Misiunea prietenului Costache Negri: obținerea unei întâlniri cu sultanul, fără protocol umilitor care, din păcate, a fost acceptat secole de toți predecesorii care i-au plătit tribut! După luni de eforturi Costache Negri reușește imposibilul! Nu numai că-l primește ca pe egalul său, dar sultanul, fermecat de bărbatul și militarul Cuza, îl plimbă prin Istanbul în caleașca sa și în văzul reprezentanților marilor puteri mute de uimire! Sultanul a înțeles că decât să-l aibe dușman este mult mai bine să-l aibe prieten. Imperiul era în declin și era amenințat de Imperiul Țarist ca primă putere europeană în devenire, și chiar de către Imperiul Hasburgic! În ceea ce privește imperiile Franța și Anglia acestea se plasau față de Poartă după cum îi convenea și încercau s-o contrapună Imperiului Țarist în special!         Sultanul decide ca pe toată domnia lui Alexandru Ioan Cuza România nu va mai plăti tribut. Acest fapt excepțional este ascuns din cărțile alternative a unor sfertodocți care au tupeul să ne învețe istoria neamului!         Astfel, domnitorul AIC și Costache Negri au obținut, fără pierderi a zeci de mii de români, Independența de facto. Până la cea consemnată oficial mai era doar un pas! Complotiștilor din 11 Feb 1866 nu le-a păsat de acest avantaj dar au riscat și invazia țării de către trupele imperiilor și chiar anularea unirii! Ulterior, la 1877-1878 pe o falsă independență pe care încă o îngurgităm și azi, au sacrificat zeci de mii de români la falsa independență din 1878. Atunci, regele de import a semnat cu Imperiul Țarist actul trădător prin care renunță la cele trei județe românești din sudul Basarabiei și de la gurile Dunării. Cahul, Bolgrad și Ismail au fost returnate / eliberate prin Pacea de la Paris din 1856 dar restul rămânea încă la ruși. Atenție, grație rușilor salvați de români de la o înfrângere gravă în 1878, Dobrogea actuală este retrocedată țării mamă prin acest troc trădător! Dobrogea lui Mircea cel Bătrân era cu granița ce trecea prin orașele Varna - Târgoviște - Ruse inclusiv aceste orașe. Este singurul teritoriu românească administrat de turci (făcut pașalâc turcesc) după 1418, sfârșitul domniei lui Mircea cel Bătrân. Târgoviște de mai sus este azi în Bulgaria dar este martor despre adevărații stăpâni ai locurilor!         Domnia lui AIC era considerată provizorie deoarece se tot susține că românii au vrut domn străin cum ne-au dictat puterile garante precum Prusia! Teoria ne-a fost inserată în cap de forțele ce reprezentau politica imperiilor și chiar de vecinii obraznici care nu doreau eliberarea teritoriilor românești și crearea unui stat român care să devină și puternic! Aceștia s-au încuibat în Regatul lui OM și al lui Burebista căruia nu i-au plătit nici măcar chiria! Majoritatea românilor am îngurgitat teoria lansată de zvonaci, chiar profesori universitari, și mulți ne-am transformat în răspândacii lor!         După consfințirea unirii 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu, (strategul patriot și colaboratorul său cel mai apropiat), inițiază importante reforme interne:          1. Secularizarea averilor mănăstirești 1863;        2. Reforma agrară 1864, eliberarea clăcașilor și șerbilor și împroprietărirea lor;          3. Reforma învățământului 1864, 4 clase obligatorii și gratuite;          4. Reforma justiției 1864, ș.a..         Acestea au pus temelia dezvoltării rapide a statului modern. Marele patriot și domnitor Alexandru Ioan Cuza a realizat în nici șapte ani ceea ce n-au realizat primul rege importat și toți urmașii lui la tron în trei sferturi de veac! Planul lor era de frânari ai neamului și dependență permanent de pangermanism!         Întâmpinând rezistență în înfăptuirea unor reforme din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare (alcătuite din reprezentanții apatrizi ai boierimii, burgheziei, ierarhi ai bisericii tot apatrizi) AIC în 1863 formează un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mânăstirești și dizolvă Adunarea Legiuitoare prin lovitura de la 2 mai 1864.         Supune aprobării prin vot popular a noii constituții și a noii legii electorale care să asigure parlamentului o bază mai largă din populație. Aprobă legea rurală concepută de Kogălniceanu.       În timpul domniei lui AIC s-a lansat un nou Codul Civil și Codul Penal, legea obligativității învățământului primar, au fost înființate primele universități din țară, cea de la Iași (1860 care azi îi poartă numele) și cea de la București în 1864. Tot în această perioadă a fost organizată armata națională, poliția, jandarmeria și pompierii.        (Ca să vedem cât de înapoiați eram după perioada (hasburgică și ungurească) turcă și fanariotă în orașul aromânilor Moscopole (din Munții Pindului, azi un sat după ce turcii l-au ras cu tunurile de pe fața pământului) exista universitate de peste un secol!)         Prin Legea Secularizării Averilor Mănăstirești, statul a recuperat din proprietățile și averile anumitor Biserici și mănăstiri. Unele mănăstiri și schituri au fost desființate sau transformate în biserici de mir adică nu mai aveau proprietăți și acolo funcționa doar biserica. A instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor. Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe proteste și a fost înlăturat din scaun.            Au fost confiscate pământuri deținute de mănăstirile de pe Muntele Athos. Jumătate din terenurile secularizate aparțineau de fapt acestor mânăstiri. Au fost primite ca donații de la domnitori precum Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul etc., sub condiția ca să se roage pentru ei și noi. Nu cred că aceștia s-au rugat suficient!         În total, au fost preluate de la mânăstiri circa 25% din suprafața agricolă și forestieră a Țării Românești și a Moldovei. Secole de-a rândul românii nu aveau pământ și erau clăcași și șerbi pe moșiile mânăstirești! Pe sfinții călugări nu-i interesau starea românului și slujirea lui Dumnezeu ci îi preocupa avuția lor pe pământ! De aceea mulți călugări apatrizi, fără frică de Dumnezeu, îl urăsc și astăzi pe marele Domnitor Alexandru Ioan Cuza! În egoismul lor necreștinesc nu înțeleg că faptele lui AIC au fost plăcută nu numai sfinților, mai apropiați de ce se întâmplă pe pământ, dar și stăpânului suprem-Dumnezeu care putea fi dezinformat de consilieri!        Arhimandritul Nylos, grecoteiul fanariot din Istambul, a mers până într-atât încat a pus la cale asasinarea lui Cuza în aprilie 1864. Tentativa a fost dejucată deoarece agenții noștri secreți din Istambul au aflat de plan și l-au alertat pe domnitor din timp. Apoi zeci de ani, grecoteii fanarioți care se dădeau slujitori ai lui Dumnezeu, s-au judecat cu statul român pentru despăgubiri enorme!         AIC a fost obligat să amâne unele proiecte importante și să adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece acestea nu întâmpinau opoziția conservatorilor, încă stăpâni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită sistemului electoral restrictiv.       Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea Consiliului superior al instrucțiunii publice, un regulament de navigație, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Școlii de silvicultură și o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstirești au reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme.         Au fost elaborate și promulgate Legea contabilității, Legea consiliilor județene, Codul Penal și Legea instrucțiunii publice, precum și crearea Consiliului de Stat. Se înființează Școala Națională de Arte Frumoase la București sub conducerea lui Theodor Aman și este inaugurată prima Școală de Medicină Veterinară.         Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern și majoritatea adunării. A urmat lovitura de stat de la 2 mai 1864 când deputații au fost evacuați din sală de un detașament militar și Adunarea Legiuitoare dizolvată. Această lovitură a sporit puterea domnitorului Cuza, și totodată a înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorității în adunare.          Verdictul poporului prin referendum și recunoașterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană și puterile garante au creat posibilitatea decretării Legii rurale în sensul programului pașoptist, desființându-se relațiile feudale în agricultură și procedându-se la o împroprietărire a țărănimii clăcașe. Astfel pe scurta sa domnie AIC a eliberat pe clăcașii și șerbii țării care erau majoritatea dintre români! Dar fără împroprietărirea lor libertatea era inutilă! De aceea, prin Legea rurală din 1864, peste 400000 de familii de țărani au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alți 60000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină. După desființarea Adunării Legiuitoare AIC pierde sprijinul tuturor partidelor politice și, pentru a putea guverna, se înconjoară de o camarilă formată din funcționari din păcate unii corupți care primesc funcții și contracte cu statul. Detractorii susțin că sifonarea banului public mai ales în lucrări de infrastructură ating cote ridicate.         Practic, nu există domeniu de activitate economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din țară, în care AIC să nu fi adus îmbunătățiri și înnoiri organizatorice pe baza noilor cerințe ale epocii moderne. În septembrie 1865, Alexandru Ioan Cuza a acordat companiei engleze Barkley-Stanisforth construirea liniei ferate București-Filaret-Giurgiu. În octombrie 1869 regele Carol I al României face inaugurarea acestei linii.         Epoca poștei moderne române începe în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a unit serviciul poștal cu cel telegrafic. Tot în acest an adoptă Calendarul Gregorian în serviciile poștale. A fost reglementat statutul personalului și uniforma în cadrul Poștei Române. A introdus serviciul abonamentelor prin poștă la presa din țară și străinătate precum și organizarea serviciului de poștă rurală care asigura legătura între comune.         A creat un serviciu secret atașat Cancelariei care a adus consistență actului de guvernare prin informațiile culese atât în interior, cât și din afara țării.        Alexandru Ioan Cuza a fost foarte mult iubit de către românii din ținuturile ocupate de imperiul hasburgic și cel rusesc. El a avut un plan de eliberare după ce țara unită de el și armata sa deveneau mai puternice luând exemplu de la Ștefan cel Mare și Sfânt! Nu întâmplător a riscat enorm permițând unui general ungur tranzitul secret de armament spre Ungaria lucru foarte riscant deoarece provoca imperiul hasburgic și putea duce chiar la război!        Renumitul patriot și cântăreț Cornel Borza în cântecul De ești ardelean are un vers cu dacă capul vom pleca la străini: nici Mihai, nici Cuza nu ne vor ierta! De fapt este o reverberație în timp a spiritului popular românesc și de aura excepțională pe care o avea primul reunificator Mihai Viteazu dar și Cuza care a reluat obiectivul său de a recupera o parte din regatul lui Burebista, cel mai mare rege al neamului românesc!         Pentru a fi la curent cu starea poporul pe care o știa, dar mai ales cu modul cum sunt respectate marile legi-aer pentru neam, promulgate pe bandă una după alta, AIC făcea deghizat vizite, inopinante ziua dar și noaptea, prin piețe, cârciumi,etc. A rămas celebră prietenia cu țăranul moș Ion Roată dar și cu expresia ocaua lui Cuza! Lui Roată i-a spus de oameni ca tine am nevoie în jurul meu dar dacă n-ai carte sunt nevoit să lucrez cu cei școliți chiar dacă nu-mi sunt loaiali! Legat de oca, negustori falsificau unitățile de măsură și greutățile de cântar. De aceea a stabilizat aceste unități care erau diferite în Moldova și Țara Românească!         Regimul instituit de AIC după 2 mai 1864 (care a supărat trădătorii și trepădușii precum și urmașii lor de până azi și din viitor) a provocat nemulțumirea unei caste de privilegiați apatrizi care au vândut permanent țara la imperiile vecine și-au ținut poporul în beznă! Mai mult, secole de-a rândul au sabotat limba română și alfabetul ei fiind înlocuită, în biserică și administrație, cu slavona și alfabetul chirilic un plan diabolic al grecilor impus de la Constantinopol, centrul Ortodoxiei! A trebuit să apară marele Alexandru Ioan Cuza ca să le arunce la lada istoriei și s-o reia cu limba și alfabetul nostru abandonate secole înainte la ordinul Patriarhiei de la Constantinopol care pusese în mișcare un plan diabolic de grecizare al spațiului românesc!         Complotiștii au atras de partea lor pe unii din garda armată a domitorului dar și o parte din conducerea Armatei! Se zice că și amanta lui ar fi făcut parte din complot. De decenii ea a slujit unor servicii externe probabil al Imperiului Țarist! Probabil atragerea ei în acest complot oribil s-a făcut prin șantaj cu amenințarea vieții celor doi copii ai cărui tată se presupune a fi AIC!         L-au arestat în noaptea de 10–11 februarie 1866 din patul unde era dezbrăcat cu amanta care ar fi lăsat ușa descuiată. Astfel AIC n-a avut timp să pună mâna pe sabie sau pistoale! Deși știa, AIC n-a luat măsuri, i-a încurajat public susținând că este pregătit să renunțe la tron în favoarea unui principe străin.        Probabil semnase un angajament cu masonii care l-au susținut la unificarea celor două principate. După unire a intrat în conflict cu ei iar cele câteva atentate asupra sa și probabil șantajul la viața copiilor l-a determinat să se resemneze! Pentru a manipula mulțimea de care se temeau, complotiștii l-au obligat să semneze actul gata pregătit: Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii întregi și angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi, 11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenențe Domnești și a Ministrului ales de popor. Două zile mai târziu, Cuza, împreună cu soția, amanta și cei doi fii făcuți de amantă, a părăsit Bucureștiul spre Brașov.         Locotenența Domnească a proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare belgiană. înrudit cu Burbonii. Ca să nu-l supere pe Napoleon III prințul a refuzat tronul într-un teatru public regizat de Bismark de care începuseră să se teamă toți conducătorii europeni! Ca urmare au scos asul Carol I, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, mason și el. Numele său complet este Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen! Obosim cu această limba care n-a evoluat deloc în ultimile două milenii și tot așa va rămâne încă câteva milenii!         În aprilie 1866 au avut loc alegeri pentru o nouă Cameră a Deputaților ce urma să fie și Adunare Constituantă, care și-a început lucrările pe 10 Mai 1866, când provizoratul s-a sfârșit deoarece Carol I a acceptat să devină principe al României.        Proclamarea domnitorului Carol I și aprobarea Consituției din 1866 s-au făcut prin plebiscit. Ca să ne dăm seama de caracterul infect al primului rege de import semnalăm câteva fapte care demonstrează al cui rege a fost de fapt:         1. Trădătorii căpitani care au participat la arestarea lui Cuza au fost răsplătiți cu gradul de general și ne-a încurajat să fim trădători;         2. Interzicerea lui Cuza de a mai reveni în țară deși era pe moarte și dorea să moară în pământul patriei sale pe care a servit-o cu viața sa;         3. Afacerea Strousberg de spoliere a României cu amenințarea invaziei germane;         4. Trădarea legată de Dobrogea din 1978 prin semnarea pactului trădător cu Rusia;         5. Pactul trădător din 1883 cu Imperiul Austro-Ungar și Germania;         6. Uciderea a 11000 de țărani înfometați în 1907 în care armata a tras cu tunurile;         7. Neglijarea completă a Armatei, 48 de ani de domnie, până în 1914. Consecința a fost măcelul a sute de mii de soldați români care au fost nevoiți să lupte cu baioneta contra tunurilor-obuzierelor germane de 305 mm!         Majoritatea celor ce-au avut slujbe mari pe domnia lui AIC s-au lingușit pe lângă regele de import care le-a aruncat o ciosvârtă! Ideea a fost aceea că deveneau giranții regimului său și manipulanții majorității românilor! Singurul fidel care n-a putut fi mituit a fost Costache Negri care s-a retras la moșia sa de la Mânjina la Târgu Ocna și a continuat experimentele "gen Miciurin"!         Mihai Eminescu l-a definit pe Costache Negri ca fiind unul din cei mai nobili bărbați ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat, dar și o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârșite în istoria modernă a românilor.         Acțiunea de înlăturarea armată a lui AIC putea avea consecințe grave pentru noul stat unit la 1859, România. Țăranii speriați că reforma agrară nu va mai avea loc puteau declanșa răscoale în toată țara motiv tocmai bun de invazie rusă sau hasburgică! La 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație orchestrată de Rusia a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii și a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Rosetti-Roznovanu.         Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui AIC când sultanul a scutit-o de plata tributului!        Cuza și Negri obținuse practic independența reală fără așa zisa independență clamată de coriștii regelui de import și care a costat zeci de mii de vieți de români, pagube materiale imense dar și pierderi teritoriale, parte din Dobrogea lui Mircea cel Bătrân și cele trei județe de la gurile Dunării! Mult mai grav este semnarea pactului trădător cu Imperiul Țarist salvat de armata română de la o înfrângere gravă pe câmpiile bulgare!         Țara a trăit primejdios câteva luni deoarece unele puteri europene se gândeau la o intervenție armată și distrugerea Unirii. Rusia ațâța chiar tulburări la Iași, în vederea acestei desfaceri. Sub lozinca "Jos unirea", tânărul boier rusofil Nicolae Rosetti-Roznovanu, devenit exponentul celor frustrați de pierderea suveranității moldovenești, a încercat să ia domnia, printr-o mișcare reprimată repede de locotenența domnească.         Marelui patriot și domnitor Alexandru Ioan Cuza i s-a interzis să mai calce viu în țara sa! A încercat să revină în țară ca persoana privată, dar n-a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile Consiliului de Miniștri, care a refuzat să-i acorde permisul! Teatru ieftin de ochii contemporanilor dar și ai posterității!         Alexandru Ioan Cuza a încetat din viață în 1873 la nici 53 de ani, în Hotelul Europa din Heidelberg! A fost adus în țară și înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinței sale. La înmormântarea de la Ruginoasa au participat peste 30000 țărani. După al Doilea Război Mondial osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.         În exil AIC a fost vizitat de câteva ori de către cel mai mare patriot al neamului, Mihail Eminescu aflat la studii în Viena. Eminescu a scris numeroase articole în care elogiază domnia lui Cuza. Și din această cauză l-a înfuriat rău pe primul rege de import a cărui soție câștiga bani cu articole publicate în revistele din marile centre europene în care denigra neamul românesc care-a scos-o din neant!         Iată ce zice Eminescu despre complotul armatei în care a fost răsturnat Cuza. Pe lângă faptul că regele de import i-a făcut generali pe căpitanii implicați în trădarea domnului și a țării.Dacă am cerceta originea ofiţerilor de gardă de la 11 fevruarie am afla că e străină, începând cu fiul unui făclier grec de la Botoşani şi urmărind toate numele. Dacă vom cerceta istoria răsturnării lui Cuza (man. 2255, 417v, OCP IX p585) v-om afla că aproape toţi conspiratorii, afară de cîţiva amăgiţi, erau străini. Străinii au adus un străin.       Dacă actul de la 2 mai (1864, dizolvarea adunării de către Cuza, GB.) a fost o crimă, ea a fost francă şi pe faţă, făcută cu braţele încrucişate. Actul de la 11 februarie însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului e o infamie şi o laşitate. Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn. 24 Ian 2023, 1 Dec 2023, 24 Ian 2024      Gheorghe Ghe. Borcan Domnitorul Cuza şi Mihail Eminescu înfruntă Monstruoasa Coaliţie         După cum bine ştim la 24 Ianuarie 1859 Partida Naţionala impune Unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei prin alegerea unuia şi aceluiaşi domnitor în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza. La 8 Februarie 1859 Cuza Vodă este primit în mod triumfal la Bucureşti. Peste 7 ani şi 3 zile, la 11 Februarie 1866, prin înaltă trădare de neam şi ţară, este detronat prin forţă de către Partida Antiromânească rămasă în memoria neamului, ca Monstruasa Coaliţie.         Unirea reală este rezultatul acţiunilor deosebit de îndrăzneţe şi de riscante din următorii 3 ani, în contra tuturor restricţiilor impuse de marile puteri zise garante, din care câteva aveau alte planuri privind fostul regat geto-traco-dacic. Echipa din jurul domnitorului Cuza a obţinut o victorie stralucită în acele condiţii externe dar şi interne deosebit de grele, practic de netrecut pentru oricare altul. Victoria a fost în beneficiul neamului românesc deoarece a putut sădit pilonii absolut necesari ai României viitoare, ai statului român zis modern cu cetățeni alfabetizați și eliberați de sub talpa boierilor și a călugărilor hulpavi care numai pe Dumnezeu nu l-au servit.         Marile puteri văzând că nu mai pot face nimic împotriva dublei alegeri, zdrobind restricţiile impuse de ele, au trebuit s-o admită dar au condiţionat-o la domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Este clar c-au început să lucreze cu toate mijloacele (inclusiv prin asasinat) la înlăturarea lui și anularea Unirii. Această condiție a fost susţinută cu înverşunare pe față de către Imperiul Hasburgic!         Unirea a dat un imbold incomensurabil luptei şi speranţei de unire a tuturor românilor aflaţi de sute de ani sub jugul imperiilor învecinate. Cotidianul francez Journal des debats scria: Dubla alegere a domnitorului Cuza este un mare pas spre unirea deplină, o probă solemnă a perseverenţei românilor. Mai ales că unirea s-a realizat fără vărsare de sânge şi înaintea unor ţări precum Italia şi Germania unde Bismark a tăiat zeci de capete de prinţi care se opuneau unirii.         La numai un an Al. Papiu-Ilarian scria: Când s-a ales Cuza domn, entuziasmul la românii Transilvaniei era, poate mai mare decât în Principate… Un lucru mi se pare a fi mai mult decât sigur, că românii de peste Carpaţi, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, toţi ar fi gata de a muri pentru Domnul Cuza.         Timotei Cipariu, un alt fruntaş al luptei românilor din Transilvania afirma un adevăr care producea frisoane zilnice duşmanilor neamului: Simţul naţional s-a deşteptat în toată românimea. Naţiunea română a venit la cunoştiinţa poziţiunii care I se cuvine între naţiunile Europei; ea va face toţi paşii cuveniţi pentru a ocupa această poziţiune cu demnitate… Am început a ne elibera patria, am început a ne elibera limba. Am început, domnilor, abea am început, dară nu am terminat: rămâne ca să continuăm şi să terminăm.         Această reverberaţie şi redeşteptare a fost percepută la cota maximă şi a fost luată imediat în seamă de către duşmanii neamului românesc. Spre exemplu, autorităţile austriece pentru a stopa “molima” indusă de unire, în Braşovul, iluminat ca şi Bucureştiul în ziua dublei alegeri, au acţiuonat cu represalii împotriva organizatorilor acestor manifestaţii şi acţiuni. De asemenea au luat măsuri ca diligenţile din România să nu mai intre în Braşov şi să fie oprite înainte de frontieră, la o distanţă de 12 km. Desigur că şi imperiul ţarist a luat măsuri în context dar ne oprim aici.         Trebuie să avansăm o ipoteză, o posibilă temă de doctorat pentru istoricii neaserviţi internaţionalismului cominternist: domnitorul Alexandru Ioan Cuza ar fi avut în vedere de a urma exemplul lui Mihai Viteazul prin acţiuni consistente de eliberare armată a unora dintre teritoriile româneşti ocupate de imperiile învecinate, începând cu cel austriac aflat într-o agonie similară cu cel turcesc. Semnarea de către Vodă Cuza cu generalul Klapka - şeful revoluţionarilor unguri, a două convenţii de procurare şi tranzit de arme pe teritoriul României, operaţiune deosebit de riscantă, se înscrie în obiectivul de continuare a procesului de reîntregire a României.         Dar echipa domnitorului AIC era conştientă că micul stat trebuie să se întărească rapid, economic şi militar, depunând în această direcţie toate eforturile şi legile necesare fapt care n-a fost pe placul Monstruoasei Coaliţii dirijată din umbră de imperiile învecinate. Pentru această întărire era necesară o pace socială lăuntrică de construcţie şi dezvoltare pe toate fronturile ceea ce nu s-a întâmplat având loc câteva atentate de eliminare şi chiar de dezmembrare a statului, care au condus la înlăturarea în forţă a domnitorului patriot Cuza şi importarea unui străin de neam și care reprezentant ascuns al lui Bismark și al pangermanismului în zona Balcanică și Estul Europei! Mai ales că secole, prin politia hasburgică și ungurească, Banatul, Transilvania, Maramureșul istoric, Bucovina, au fost depopulate de români înlocuiți cu sârbi, șvabi, sași, unguri, secui, ruteni,etc.         În fruntea Partidei Naţionale de la 1859 s-au aflat trei mari figuri din Moldova fără de care nu ar fi fost posibile performanţe pe care românii nu le-ar fi atins nici într-un  secol. Este vorba de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, de Mihail Kogalniceanu şi de Costache Negri despre care putem spune că au reprezentat respectiv, comandantul, creierul, şi inima acelor mari realizări. Costache Negri a rămas credinciosul absolut al acestei Uniri fără de care nu ar fi fost posibilă nici reîntregirea înfaptuită 59 de ani mai târziu. Deşi foarte curtat de către regele de import, el a refuzat orice funcţie şi s-a retras mâhnit la Mînjina.         În numai şapte ani de domnie a lui Cuza Vodă, se înfăptuiesc minuni în condiţii şi restricţii deosebit de grele impuse de marile puteri. În primii trei ani sunt dejucate cu mult curaj şi risc, toate restricţiile impuse de marile puteri, mai ales de cele învecinate – cu interese imediate, care doreau numai o unire formală, cu doi domnitori, două guverne, două armate, şi o Comisie comună, etc. În aceşti 3 ani, trecând cu mare curaj peste restricţiile impuse, se înfaptuieşte mica unire deplină cu organismele statului unice şi cu capitala la Bucureşti. La acestea se adaugă recunoaşterea acestei uniri de către îndărătnicul imperiu otoman care simte că-i scapă din sfera de dominaţie Principatele Unite şi pierde astfel şi haraciul încasat de secole de la români - ultimul simbol al dominaţiei sale.         Recunoaşterea, practic impusă de voinţa de la Bucureşti, a fost întărită şi public, în văzul reprezentanţilor puterilor garante, de către Turcia chiar prin modul de desfăşurare a vizitei domnitorului Cuza la Constantinopol din toamna anului 1860 ca urmare a unui protocol de perfectă egalitate obţinut cu mult efort diplomatic depus anterior de către credinciosul sfetnic al lui Cuza, Costache Negri. La un an după această vizită, care ar trebui comparată cu vizita domnitorilor fanarioţi, şi nu numai, obligati să pupe picioarele sultanului, Poarta a fost nevoită să recunoască, toate cele implinite şi nu numai, prin firmanul emis la sfârşitul anului 1861, 20 Noi/ 2 Dec, ce privea administrarea Principatelor.         Numai că, forţele antiromâneşti (care doreau din răsputeri destrămarea noului stat mult mai puternic ivit la gurile Dunării) simţind “pericolul Cuza” au iniţiat la rândul lor, acţiuni de destabilizare şi chiar planul de înlăturare a sa. Astfel în 8 Iunie 1862 a fost asasinat primul ministru, al primului guvern care n-a durat decât câteva luni (22 Ian - 24 Iun 1862), Barbu Catargiu care este în fapt prima mare jertfă a acestei uniri. Această acţiune a periclitat grav unirea marile puteri nefiind străine de acest asasinat și de tentativele de asasinare asupra domnitorului Alexandru Ioan Cuza!         În 9 Mai 1862 este descoperit complotul Şutzu-Lambert care urmărea răsturnarea domitorului Alexandru Ioan Cuza cu sprijin extern și desfacerea unirii! Cândva la tembelevizor un individ, ce se umfla în pene, a avansat ideea că domnitorul AIC a fost implicat în asasinarea lui Barbu Catargiu (8 Iunie 1862, împuşcat sub clopotniţa Mitropoliei) care se împotrivea dezrobirii și împroprietăririi ţăranilor motivând că domnitorul n-a făcut nimic pentru aflarea adevărului! Ce putea face mai întâi AIC în nici cei 7 ani de domnie? Ce-am aflat doar pe acest caz dar și pe alte multe cazuri de la primul importat în 48 ani de domnie?         În 11 Iunie 1862, Adunarea (primul parlament al României funcţional din 24 Ianuarie 1862) AIC în faţa Adunărilor Moldovei şi Ţării Româneşti proclamă în mod solem Unirea definitivă a Principatelor și capitala la Bucureşti. În plus votează cu 62 pentru şi 35 contra o lege rurală prin care ţăranii erau eliberați de servituţiile feudale dar erau deposedaţi de pământul avut în folosinţă de la feudali. Alexandru Ioan Cuza refuză s-o promulge deoarece nu era o lege pentru nevoile neamului, oligarhia dorind astfel s-o împiedece prin nimicuri!         În primele două luni ale lui 1863 se încheagă alianţa trădătoare dintre conservatori şi liberali cunoscută ca monstruasa coaliţie. În 2 Mai 1864 AIC dizolvă Adunarea electivă a României care se opunea reformelor sale în interesul neamului românesc. În 14 august 1864 la numai 3 luni de la lovitura de stat domnitorul aprobă legea rurală eveniment excepţional de emancipare a neamului românesc aflat într-o stare jalnică. Dar aplicarea acestei legi a fost îngreunată zeci de ani, chiar şi după răsturnarea lui Cuza! S-a recurs la tergiversări, împotriviri, falsuri în documente şi pe teren,etc. În august 1865 când domnitorul era plecat din ţară a avut loc un alt complot de răsturnare a sa dar armata şi-a făcut datoria, mişcarea fiind reprimată cu 20 morţi şi alţii răniţi.         În 11 Februarie 1866 complotul împotriva lui Cuza reuşeşte prin trădarea armatei. Din toate acestea se observă fără tăgadă că faptele începute cu asasinarea primului ministru Barbu Catargiu se înscriu în înlăturarea lui Vodă Cuza şi chiar pentru dezmembrarea țării.         Dacă n-ar fi avut loc trădarea din 1866, poate o reîntregire (mai bună ca cea decisă la Trianon de falșii aliați și acceptată de trădătorii de la București care ne-au și manipulat tupeistic cu sintagma România Mare pe care o îngurgităm de atunci până azi) ar fi fost devansată cu circa 20 de ani. Și fără atâtea jertfe umane şi materiale datorită lui 1877-1878 și 1916-1919,etc. Aici armata furată de toate inclusiv de dotare, a fost nevoită să înfrunte, mitralierele şi super obuzierele germane de 305 mm, cu baioneta dar și flămândă, dezbrăcată, desculţă şi dezorganizată!         Pe această fărădelege să-i dăm cuvântul lui Mihail Eminescu (Timpul, 29.07.1881, Românul a contractat năravul, XII, p268): Dacă am cerceta originea ofiţerilor de gardă de la 11 fevruarie am afla că e străină, începând cu fiul unui făclier grec de la Botoşani şi urmărind toate numele.         Iar din manuscrisul 2255,417v, preluat din IX,p.585, să reţinem: Dacă vom cerceta istoria răsturnării lui Cuza, vom afla că aproape toţi conspiratorii, afară de câţiva amăgiţi, erau străini. Străinii au adus un străin.         Din raţiuni de interese de neam şi de stabilitate internă, Mihail Eminescu s-a abţinut foarte mult să ia atitudine critică asupra prezenţei regelui de import la cârma neamului românesc. Importatul Carol I şi isterica sa consoartă făcută regină, Elisabeta zisă și poeta Carmen Silva, nu s-au sfiit să-şi exprime public dezgustul de a domni peste acest neam. Regina a făcut-o în presa din străinătate unde câștiga bani mulți și se plimba pe spinarea acestui neam. Dacă vrem să ne edificăm, Barbu Ştefănescu Delavrancea, şi nu numai, are câteva articole teribile adresate regelui de import pe acest subiect.         Ne lămureşte şi Eminescu, dar cu reţinere (Regele a comis greşala..., manuscris 2264, XII, p497): Regele a comis greşala de-a judeca poporul român după oamenii cari-l încunjoară şi fiindcă aceştia n-au avut onoare, regele a crezut că poporul românesc n-o are, fiindcă aceştia n-au ruşine casnică şi publică, regele a crezut că poporul român n-o are. Maiestatea Sa n-a cercetat niciodată cine-i Candiano. Dac-ar fi cercetat, ar fi aflat că e fiul unui grec, care căpăta bâte la spate de la subprefectul din Mizil pentru escrocherii; dac-ar fi cercetat cine-i Rosetti, ar fi aflat că e grec ş.a.m.d., dac-ar fi cercetat de „Pilat” ar fi aflat că e fiul unui lumânărar grec din Botoşani, ar fi aflat c-un cuvânt că tot ce e turbure şi coruptibil în această ţară nu e român şi că poporul acesta român este cel mai drept, mai fidel, mai iubitor de adevăr de pe faţa pămîntului.         Acest ultim verdict asupra poporului român, este în fapt o punere la punct clară, chiar dacă indirectă a acestui rege de import! În jurul lui a ţesut tot peienjenişul antiromânesc reprezentând: pangermanismul, ungarismul, fanariotismul, „cei ai poporul ales”,etc.         În vara lui 1883 Mihail Eminescu era complet edificat asupra a ceea ce a însemnat experientul regelui de import Carol I exprimându-şi în public dorinţa de a-l ucide, pornind chiar incitat, de la Capşa către Cotroceni în ziua de 28 Iunie când a fost arestat în baia comunală, cu complicitatea lui Titu Maiorescu şi a dnei Zoke – soţia amicului său Slavici plecat la băi în străinătate.         Românii care abia trecuseră peste experimentul domniilor fanariote, impuse de turci după decapitarea lui Vodă Constantin Brâncoveanu. Era urmarea unei înaltei trădări dar şi a devotamentului total a acestui domnitor faţă de neamul său pe care nici jertfa celor patru băieți ai săi, nu l-a clintit, ingenucheat, caz unic în istoria mondială. Acum românii trebuiau să se confrunte şi să îndure trei sferturi de secol experimentul pangermanismului ascuns sub mantia primului rege importat și a urmașilor la tron!         De Crăciunul lui 1882 fusese proiectată inaugurarea la Iasi a statuii domnitor Ştefan cel Mare! Au plătit gras pe scluptorul zis francez Emmanuel Frémiet căci scluptorii noştri trebuiau să moară de foame. Regele amână ceremonia având un argument premeditat ascuns în mânecă. Anume este mai indicată luna Aprilie care marchează urcarea pe tronul Moldovei a inegalabilului domnitor Ştefan cel Mare.          Dar nu de Ştefan cel Mare şi de acest neam era interesat regele de import, ci de propria persoană şi de planurile sale! Astfel evenimentul a fost amănat încă odată și-a avut loc abia pe 5 Iunie 1883. Ar fi dorit s-o pună pe 10 Mai dar s-ar fi desconspirat complet cu cele două amănări și cu ce-a dorit de fapt! O paradă de o săptămână n-a avut legătură cu Ştefan cel Mare ci, pe bani publicia, a fost ridicat în slăvi importatul şi regimul antiromânesc creat de el! Ca tacâmul să fie complet (să-i zicem francezul) Emmanuel Frémiet a adus o scluptură a unui cavaler catolic care se pare c-a fost comandat de polonezi care nu i-au mai plătit-o,etc. Ce contează, românii suportă, nu se prind și pot fi umiliţi şi batjocoriţi fără riscuri chiar pe cheltuiala lor!         Eminescu a luat atitudine în presă faţă de cele două amânări, dar și față de ce s-a întâmplat la evenimentul de la Iași l-a care a participat! Excrocul de Maiorescu, sluga importatului complice la aceste amănări, a inserat la ultima și aniversarea a 20 de ani al Societății Junimea. Aici Mihail Eminescu a pregătit și recitat celebra Doină forma oficială, din cele 8 variante, grăbită probabil de evenimentul Ştefan cel Mare.         De la Iaşi s-a întors la Bucureşti, foarte mâhnit şi desigur obosit după aproape 7 ani de muncă încordată, în presă şi în slujba neamului atacat în fiinţa sa. De aproape 2 ani este marginalizat la Timpul (de către Maiorescu cățelul importatului) iar presa antiromânească îl declarase, nu întâmplător, de mult nebun urzind planul de manipulare pentru izolarea şi asasinarea acestuia.         Culmea, când se reîntoarce în Bucureşti, aici se sărbătoreşte, cu mare fast, instalarea primului episcop catolic în Bucureşti! A luat atitudine în presă. Evenimentul a fost motiv de ceartă cu soţia prietenului Slavici (şi gazda sa din str.Amzei, nr.6),  plecat la tratament în străinătate. Doamna Slavici era unguroaica Chaterina Szőke-Magyarosy, de religie catolică și spioană a serviciilor secrete maghiare, femeie ușoară,etc. Avea o ură neîmpăcată faţă de Eminescu mai ale că știa cine este și, mai mult, i-a respins avansurile ei! nutrea o ură ancestrală faţă de neamul românesc, faţă de soţul ei, care nu şi-a imaginat pe cine ia de soție, având probleme serioase și cu divorţul de această specie.         În 28 Iunie 1883 paharul la adresa regelui de import se umple. La cafeneaua Capşa Eminescu public susține că l-ar asasina. El nu știa că regele importat nu este la Cotroceni (și chiar de era era păzit altfel decât AIC), dar incitat de Grigore Ventura (unul din complicele care a jucat în piesa de manipulare publică care a condus la arestarea abuzivă a lui Eminescu și internat, pe o falsă nebunie, în ospiciul de nebuni Dr. Șuțu, din str. Plantelor, București. Piesa începe cu biletul dnei Szoke trimis lui Titu Maiorescu, șeful lor, regizorul piesei și cățelul regelui. În jurnalul său la data de 28 iunie 1883, Maiorescu consemnează:Astăzi, marţi, la ora 6 dimineaţa, primesc o carte de vizită de la d-na Slavici, la care locuieşte Eminescu, cu aceste rânduri: «Domnul Eminescu a înebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el , că e foarte rău». Curios Titu Maiorescu era amantul cumnatei sale preacinstita Mite Kremnitz care i-a dăruit un copil botezat Titu! Era căsătorită cu fratele soției lui Maiorescu! Era prietenă cu regina, poetesă mondială, și amândouă încercau să-l tempereze pe Eminescu oferindu-i chiar premiul Bene Merenti refuzat de Eminescu,etc, dar acceptat de mulți cățeluși), se urcă amândoi într-o birjă şi merg la Cotroceni unde n-au putut face nimic. Eminescu a plecat la baia publică Mitraşewski de unde este arestat de o echipă de jandarmi trimisă de complotişti care l-au declarat nebun. A fost preambulul distrugerii fizice şi morale programată în anii precedenţi evenimentului şi aplicată în cei şase ani până la asasinarea lui din 15 Iun 1889, prin lovitura decisivă cu piatra la cap aplicată de un fals nebun internat și el la ospiciu Dr. Suciu!         Din procedura de asasinare subtilă și lentă a lui Eminescu nu lipsesc nici experienţele celebrului doctor Iszac din Iaşi care se lăuda cu un tratament minune, în fapt, injecţii cu supradoze de mercur pentru tratarea unui sifilis închipuit pe care l-ar fi avut Eminescu!  Tratamentul a fost aplicat în premieră pe cel mai mare patriot al neamului românesc, complementul teoretic, ideologic, şi nu numai, a lui Ştefan cel Mare. Cu acest tratament 9 din 10 indivizi ar fi decedat repede. Numai că Eminescu a fost o fire deosebit de puternică pe care s-a exersat şi tratamentul de epuizare fizică din diverse beciuri poliţieneşti şi sanatorii dubioase, anume, prin biciuire la sânge urmat de găleţi cu apă rece, etc. Deşi scoaterea din scenă a lui Mihail Eminescu a fost programată cu ani în urmă, o comandă de asasinare a lui Eminescu a fost transmisă chiar de la Viena de către Petre Carp către Titu Maiorescu: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu”, [A doua viaţă a lui Eminescu, N.Georgescu, Europa Nova, Bucureşti, 1994, p.33].         La Viena, reprezentanţii României conduşi de Petre Carp, perfectau în secret trădarea ţării care s-a parafat în toamna aceluiaşi an, 16 Octombrie 1883. Este vorba de celebrul pact de trădare a românilor din teritoriile ocupate, şi a românilor în general, semnat cu Tripla Alianţă, în virtutea căreia regele Carol I, în 1914, dorea să contribuie cu sânge românesc pentru interese germano-ungare. Până în 1914 acest pact a fost cunoscut doar la nivel de prim miniştru şi de miniştru de externe, mai mult sau mai puţin slugi docile ale lui Carol I şi ale intereselor străine în România aflată permanent sub presiunea marilor puteri înconjurătoare şi nu numai! Dacă Eminescu n-ar fi fost înlăturat din presă, şi nu numai, cu siguranţă că şi acest act de trădare ar fi ajuns în faţa opiniei publice mult mai devreme de 1914! 24 Ianuarie 2004    Gheorghe Ghe. Borcan Din Eminescu și Comentarii GB         1. Am avut neplăcuta datorie - căci pentru individ poate deveni o continuă neplăcere - de-a constata un adevăr despre care mă mir că nu-l formulaseră alţii înaintea mea, de vreme ce plutea în aer şi se impunea de sine însuşi, de-a constata adecă că tocmai în România poporul românesc n-a ajuns - decât cu rare escepţii - de-a da espresie fiinţei sale proprii. În viaţa publică, în şcoli, în literatură chiar s-a superpus o promiscuitate etnică, din părinţi ce nu vorbeau în casa lor româneşte, şi această pătură superpusă e cuprinsă de-un fel de daltonism intelectual faţă cu calităţile unuia din cele mai inteligente şi din cele mai drepte popoare, poporul românesc.         Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciş şi-n curmeziş , pân-în Tisa şi-n Dunăre, şi am observat că modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul, absolut altul decât acela al populaţiunilor din oraşe din care se recrutează guvernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. Am văzut că românul nu seamănă nicăiri nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici a Carada, nici a Xenopulos, că acest popor e întâi, fizic, cu mult superior celor numiţi mai sus, intelectual asemenea, căci are o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului, iar în privirea onestităţii cugetării şi înclinărilor e incomparabil superior acestor oameni. Am observat şi mai mult: că clasa veche superioară, rea - bună cum o fi fost, seamănă în toate cu mult mai mult poporului; că are mai multă francheţă de caracter şi incomparabil mai multă onestitate, că sunt în ea rămăşiţe de vrednicie dintr-o vreme anterioară epocii fanarioţilor.         Se putea oare să nu conchid că pătura superpusă de roşii nu e nici româna de origine, nici asimilabilă măcar? Dovada cea mai strălucită despre aceasta mi-a dat-o banchetul d-lui C.A. Rosetti, la care mesenii erau într-adevăr de-o stranie, de-o absurdă promiscuitate.         Din citirea izvoarelor istorice m-am convins că în decursul evului mediu, care pentru noi a încetat cu venirea fanarioţilor, n-am avut clasă de mijloc decât ca slabe începuturi şi că această clasă - escepţie făcând de olteni şi ardeleni - e cea mai mare parte de origine străină. De aci abia am putut să-mi explic revoluţia socială petrecută în zilele lui Cuza Vodă, al cărei apogeu e sub domnia lui Carol îngăduitorul. Este în realitate nimic mai mult, nimic mai puţin decât proclamarea perpetuă a predominării elementelor străine asupra poporului istoric, compus încă până azi din ţărani mici şi mari.         Odată ajuns la această convingere, totul era hotărât pentru mine; era o datorie de a fi şi de-a rămânea în partea poporului istoric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpuse de venetici. M-am convins că acea ură în contra trecutului, acea aruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între trecutul de ieri şi prezentul de azi nu e un rezultat organic şi necesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial.         Nu omul in abstracto se mişca în d. C.A. Rosetti în contra boiarilor , ci grecul: nu omul in abstracto, Fundescu, înjură în „Telegraful", ci ţiganul din el; nu talentul înnăscut al d-lui Xenopulos îşi dă în coloanele ,,Pseudo-Românului" un aer de superioritate, luând cam peste picior novelele lui Slavici sau o teorie a lui Maiorescu, ci jidanul din el îşi dă aceste aere. Caracterul - din nefericire - se moşteneşte.         Din cele ce preced d. N. Xenopulos se va fi convins cât de puţin mă poate atinge ori supăra ceea ce spune despre mine. D-sa îmi face onoarea de a-mi batjocori scrierile. Îi pot spune că singura insultă gravă ce mi-ar putea-o aduce ar fi de-a mă lăuda în coloanele „Pseudo-Românului". Lauda în acel organ, pentru care însuşi numele poporului nostru e o marfă ce se vinde pe 20 bani numărul, o asemenea laudă m-ar face să mă îndoiesc de mine însumi şi să cred c-am început a fi de-o teapă intelectuală şi morală cu roşii. Şi aceasta m-ar durea, căci nu ştiu să fi greşit ceva lui Dumnezeu şi oamenilor pentru a merita o atât de amară pedeapsă. Pentru a mă curăţi de vina de a fi lăudat în organul în care a fost lăudaţi şi cei ce şi-au înfrânt până şi jurământul şi onoarea militară la 11 fevruarie ar trebui să intru în sfântul fluviu Gange şi să mă închin, recitând imne ale Vedelor, scrise în sfintele începuturi, când omul era încă adevărat ca natura şi natura adevărată ca omul. 8.04.1882, (Materialuri etnologice privind în parte pe D. Nicu Xenopulos, criticul literar de la «Pseudo-Românul», XIII, p95.)         2. Generalul Haralamb este unul din acei militari cari, călcându-şi jurământul şi pătând drapelul, au răsturnat, nu prin revoltă făţişă, care ar fi scuzabilă , ci prin trădare nocturnă pe Vodă Cuza. Puţin ne pasă nouă de motivele d-lui general Haralamb. Fapta, a fost, este, va fi în vecii vecilor o trădare neespiată, neespiată decât într-un singur chip. Dacă generalul Haralamb s-ar fi sinucis a doua zi după răsturnarea lui Vodă Cuza, greşala (cum o numeşte ofiţerul miliţian) era espiată; în alt chip însă, ea nu are iertare nici din partea oamenilor bine cugetători, nici din partea lui Dumnezeu.         Şi toţi ofiţerii cari au luat parte la răsturnarea nocturnă a lui Vodă Cuza cată s-o ştie o dată pentru totdeauna că, în ochii istoricului şi în ochii celor drepţi, singura lor espiare nu poate fi decât nimicirea. Nu se confunde aci datoria cetăţeanului cu datoria soldatului; cetăţeanul negustor, proprietar, lucrător poate fi nemulţămit cu forma guvernului ţării sale, poate comite crime politice, cari vor fi pedepsite neapărat, dar înalta trădare din partea unui civil e o crimă politică, din partea unui militar e o crimă comună. Militarul e dator supunere oarbă, devotament orb. Aci nu încape nici o discuţiune, nici o sofismă.         După 11 fevruarie, d. Haralamb şi ceilalţi sunt pentru noi morţi şi noi nu ţinem seamă nici de zilele celor morţi, nici de zilele celor cari nu s-au născut încă. 3.03.1879, («Românul» de Vineri, 2 Martie, X,p204.)         3. Nu e tot astfel cazul cu d. general Leca. Gura care ar fi putut să-l ierte e închisă pentru totdauna; mâna care i s-ar fi putut întinde cu prietenie şi milă, ca odinioară, se preface în ţărână . Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor...absolut tuturor, numai colonelului Leca şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor. Au căzut domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor făţarnici; nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin trădarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi chiar şi pentru popoarele cele mai barbare, necum cele civilizate. ...         Ei bine, fostul colonel de vânători îşi închipuieşte încă că există, nu în România, dar în universul întreg, de la Polul de nord până la cel de sud şi în curmezişul celor două emisfere, un singur om care să-i datorească răspundere sau să-i mai ceară răspundere? Morţilor de soiul acesta nu li se datoreşte, nu li se cere răspundere. Ei sunt afară de cercul omenirii, precum a fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă cea din noaptea de 11 fevruarie. Dacă acest d. Ar fi avut curajul pe care pretinde a-l avea azi, când orice fiinţă vieţuitoare îl dispensează de răspundere, ar fi sfârşit de-a doua zi după 11 fevruarie cu sie însuşi, pentru a şterge pata de pe nişte bieţi soldaţi nevinovaţi şi amăgiţi, care fuseseră scoşi din cazarmă sub pretextul că „Doamna născuse un copil” 18.03.1881, Se zice...nu afirmăm, XII, p104.)         4. Abstracţie făcând de la împroprietărirea ţăranilor, ţara chiar a fost împroprietărită c-o a cincea parte din teritoriul ei, de pe care Cuza Vodă a alungat acele adunături de bizantini sodomiţi, punerea în luptă cu biserica naţională, oploşiţi aci nu pentru răspândirea creştinătăţii, ci pentru a populariza uzura, adulteriul, concubinajul şi păcatele Gomorei .         Acea lepră imorală de greci n-o putea scoate decât Cuza din ţară. Îngăduitorii de mai târziu n-ar fi pătruns niciodată în mizeria morală a acelor sectari ai viţelului de aur. De aceea cu greu se încovoaie d. Boerescu sub sarcina de-a dovedi că 2 mai ar fi fost în toate cele o crimă.         Fără a prejudeca ceea ce Clio va înscrie pentru de-a pururea în tablele ei de bronz şi fără a ne face câtuşi de puţin apologiştii lui 2 mai, l-asigurăm pe d. Boerescu, din intuiţie şi convingere, că incapabil, absolut incapabil, ar fi fost un venetic ca d. C. A. Rosetti, un bizantin ca Brătianu şi toată seria de stârpituri etnice şi intelectuale ce formează partidul lor să rezolve una măcar din cestiunile pe cari le-a rezolvat Vodă Cuza.         Le-a rezolvat, e drept, ca Alexandru nodul gordian, dar a curăţit atmosfera de toate sofismele de temporizare şi n-a cumpărat nici o reformă dinlăuntru cu concesiuni în afară. Trebuia un spirit franc şi în mare grad capabil de adevăr, ceea ce roşii nu sunt nici pot fi, trebuia un soldat nedezgroşit , o inimă curajoasă care să intre în colivia inteligenţelor feline şi nebărbate cari se ridicau pe-atunci şi cari azi guvernă România.         Daca actul de la 2 mai a fost o crimă, ea a fost francă şi pe faţă, făcută cu braţele încrucişate. Actul de la 11 februarie însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului e o infamie şi o laşitate.         Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului sau la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn. C-un cuvânt crima de la 2 mai a fost un act de curaj, cea de la 11 fevruarie un act de laşitate şi istoria scuză cinismul, scuză crimele cari au sinceritatea de-a fi cum sunt, scuză oamenii cari au curajul caracterului şi înclinărilor lor, căci ei sunt din lemnul din care se cioplesc oamenii mari, dar ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vrodată e laşitatea. Şi oamenii cari conduceau pe soldat la ruşine o ştiau aceasta, le era frică de soldatul de rând , le era frică de ţăranul acesta onest care, cu pumnul lui vârtos, i-ar fi strivit să fi ştiut unde-l duce. "Doamna a născut un prinţ" li s-a zis oamenilor şi numai greco - bulgarii ce dezonorau uniforma ofiţerească, ştiau ce e la mijloc. 27.02.1882, (În sfârşit după zece zile, XIII, p64.)          5. E o cestie foarte neplăcută pentr-un guvern compus în cea mai mare parte din asemenea adunături şi pentru un partid în care, la zece nume, afli abia unul românesc;         Cine va face lista funcţionarilor mai cu seamă înalţi, a pensionarilor , a deputaţilor, a arendaşilor bunurilor publice şi private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulaţiunea şi reglementarea vieţii generale a ţării, va observa cu înlesnire că frânele stăpânirii reale a scăpat din mâna elementului autohton şi istoric şi a încăput pe mâni străine. Dar acest din urmă element, această formaţiune hibridă se pretinde română? Neapărat se pretinde, căci altmintrelea n-ar avea pretext să stăpânească . Dar nu este încă şi nu are încă nici posibilitatea organică de-a fi română. Nu tăgăduim că foarte numeroase elemente s-au asimilat pe deplin cu rasa română, dar acelea sunt intrate demult, de-o sută, două, ba chiar de două sute cinzeci de ani. Însă nu acestea domină, ci imigranţi proaspeţi, cari sunt abia în generaţia a doua, a căror limbă maternă era încă străină şi cari s-au românizat, în privirea limbei, în şcoalele noastre.       Limba singură nu constituie însă naţionalitatea. Calităţile morale şi intelectuale ale rasei au o însemnătate cu mult mai mare. Dac-am încerca se determinăm exact timpul în care elementul autohton au învins pe cel imigrat, sau a fost învins de el, am zice:           La 1700 învinge elementul imigrat prin domnia fanariotă.         La 1821 începe reacţiunea elementului autohton şi merge biruitoare şi asimilând până la 1866.          La 11 fevruarie 1866 învinge din nou elementul imigrat. Există şi de-atunci o oscilaţiune, o mutare a punctului de gravitaţie când asupra elementelor instinctiv naţionale, când asupra celor instinctiv străine, dar victoria, precum vedem, e momentan a acestor din urmă. Dar care-i semnul prin care se disting aceşti oameni neasimilaţi , de provenienţă transdanubiană , de populaţiunea de rasă?         Cerem a se constata aceasta în toate punctele. Noi zicem prin sterilitate fizică şi intelectuală. Sunt intelectuali şi fizic sterpi, sunt catâri în toată privinţa. Sau nu produc copii defel sau produc stârpituri menite la o degenerare gradată şi la stingere în generaţia a treia ori a patra. Constatăm apoi la ele simptome permanente de slăbiciune intelectuală. La ei mintea e substituită prin viclenie. Viclenia e un semn de slăbiciune, căci mintea omenească veritabilă stă în raport direct cu capacitatea de-a pricepe în mod dezinteresat un adevăr. Ca slăbiciune de caracter e de citat falsitatea . Prietenoşi , lipindu-se şi măgulind pe oricine de care au trebuinţă, ei urăsc în realitate orice putere superioară, fie intelectuală, fie de caracter. Istoria lui Tudor şi a lui Cuza ar ilustra această teorie.         Oameni ce linguşeau a împărtăşi ideile acestor spirite cu totul lipsite de viclenie, nu aceia cari ar fi avut curajul de-a li se opune pe faţă, îi trădează. Dacă am cerceta originea ofiţerilor de gardă de la 11 fevruarie am afla că e străină, începând cu fiul unui făclier grec de la Botoşani şi urmărind toate numele. Legat de acest subiect în manuscrisul 2255,417v, preluat din IX,p.585 Eminescu conchide:         Dacă vom cerceta istoria răsturnării lui Cuza – vom afla că aproape toţi conspiratorii, afară de câţiva amăgiţi, erau străini. Străinii au adus un străin. 29.07.1881, («Românul» a contractat năravul, XII, p268.)         6. Puterile europene însă au o scuză. Îndată ce am pune cestiunea pe acest tărâm, ne-ar putea răspunde: „De ce v-aţi înfierbânta oare atâta, când vedem că în ţara voastră trădarea, cea mai neagră trădare, e în genere recompensată ? Oare cei ce-au pus pistolul în pieptul lui Vodă Cuza nu au căpătat recompense naţionale? Oare nu sunt ei bine văzuţi în societate, nu sunt ei senatori, deputaţi, nu pot ajunge miniştri? Dacă dar până şi oamenii ce şi-au călcat jurământul lor militar, cei cari au proclamat răsturnarea domniei şi republica, se bucură de deplină impunitate şi-şi împodobesc pieptul cu semnele de distincţiune cari nu se dau decât fidelităţii absolute, de ce evreii să nu aştepte asemenea justa recompensă a actului lor de înaltă trădare? Înţelegeţi dar o dată că voi nu intraţi nici în rândul , nici în logica altor ţări. Pentru voi e bine ceea ce pentru alţii e rău: la voi adevărul e minciună şi minciuna adevăr, la voi amăgitorul cel mai mare e totdeauna omul cel mai mare; la voi o bandă cosmopolită de esploataţie se numeşte partid naţional-liberal; este dar în logica dezvoltării de la voi ca evreii să pretindă că ei sunt adevaraţii coloni ai lui Traian, adevaţii români, şi că voi sunteţi cei cari uzurpaţi drepturile lor” 2.06.1879,(Oricum am întoarce cestiunea,X,p262.)         7. Aceşti călăi ai Alianţei izraelite se apropie dar de noi fără a spune ce vor şi ne spun de-a dreptul prin foile lor, redijate de greci şi de jidani: „Iată osânda de moarte! Ce ne daţi să vă lăsăm cu suflet? Am scos până acum a cincea parte a pământului României în vânzare prin emiterea de bani de hârtie. Mai rămân moşiile particulare, cele răzăşeşti, meseriile şi negoţul în oraşele Ţării Româneşti. Daţi-le pe toate la elementele pripăşite din ţări străine, proclamaţi egalitatea între român în ţara lui şi orice venitură din lume şi atunci vă lăsăm cu suflet. Să vedem. Poate că de spaimă ne veţi da mai mult decât ne trebuie. Ce-i daţi sărmanei Alianţe ca să vă lase cu viaţă?”. ...         Dar acestor oameni nu le-i destul atâta. Până şi meritele domniei naţionale ale lui Vodă Cuza, căruia ei i-au pus pistolul în piept, vor să şi le atribuie şie. Ei îşi atribuie secularizarea moşiilor mănăstirilor închinate, Unirea Principatelor, împroprietărirea ţăranului şi apoi ei, pe care Vodă Cuza i-a tratat între patru ochi cu biciuşca de călărie şi cu izbituri cu piciorul pe uş - afară , mai cutează a zice că de la 1848 şi pân - acuma orice idee de progres, de dreptate, de libertate şi de naţionalitate de la ei a venit. Adecă de la prăvălia bizantină C. A. Rosetti & Comp. Şase sute de milioane de franci datorie publică - iată ce vi se datoreşte vouă. 6.06.1879, (Nu ne aducem aminte, X, p.266.)         8. De când naţia nu mai este cu roşii, dând a înţelege aceasta prin deosebite acte care de care mai semnificative, de atunci „Românul" a devenit ameninţător. Într-un număr ameninţă ţara cu soarta chedivului din Egipet, într-altul cu o lovitură de stat; încât , dacă aceste ameninţări ar avea oarecari perspective de realizare, d. Cogălniceanu va putea să esclame, nu fără mândrie : Două lovituri de stat s-a făcut în România, una de Cuza şi Cogălniceanu pentru a împroprietări ţăranii români, alta de roşii pentru împământenirea ovreilor. Alăturarea pur şi simplu a unor asemenea două antiteze ar cuprinde osânda roşilor în istoria României, ca a unor oameni cari au deschis porţile unei epoce cu mult mai triste, mai umilitoare, mai scârboase decât epoca fanarioţilor. 24.06.1879, (De când naţia, X, p278)         9. Articolele de speriiciune ale «Românului» încep a deveni nedemne şi odioase. Pân-acuma era ameninţarea cu lovirea de stat, de care am râs de vreme ce o asemenea lovire nu se poate răzima decât pe un interes al naţiei româneşti, iar nu a celei jidoveşti. O lovire de stat are totdeauna mulţi amici nemărturisiţi într-un popor şi se face numai cu consentimentul – fie mutual, fie mărturisit – al popolaţiunilor muncitoare. Regii Franţei, înlăturând organizarea feudală din propria lor voinţă, Iosif II centralizând puterea publică, Petru cel Mare întinzând mâna de fier asupra Rusiei au avut amici în popoarele lor; lovirea lor de stat au atins o clasă, pentru a emancipa popoarele proprii. E de prisos a adăuga că Vodă Cuza era în aceleaşi condiţii; el a lovit într-o clasă, dar au întins mâna pentru a ridica pe ţărani, clasa productivă a ţării. 5.07.1879, (Articolele de speriiciune ale «Românului», X, p288.)         10. Observăm întâi că părticelele de pământ acordate ţăranilor sub domnia lui Vodă Cuza constituie până acuma în mod definitiv proprietatea ţărăneasca şi o mărginesc prea de timpuriu la o cantitate oarecare, prea mică pentru epoca de astăzi, în care realul ţării stă în disproporţie cu populaţia. Daca ţara ar fi locuită de altă rasă decât cea traco-latină răul n-ar fi mare. Dar noi trebuie neapărat să ţinem seamă de calităţile şi defectele rasei noastre, de predispoziile ei psihologice de cîte ori croim legi generale. Evreul proletar, neavând absolut nimic, nici capital în bani, nici meşteşug sigur, se-nsoară cu toate acestea foarte de timpuriu, face mulţime de copii; trăieşte cu ei în cea mai mare mizerie – adesea câte două-trei familii într-o odăiţă – şi astfel în aceste furnicare omeneşti se cresc apoi generaţii de hiene ale societăţii, copii reduşi şi închirciţi în privinţa fizică şi intelectuală, în cari se dezvoltă un singur instinct, acela al speculării muncii altuia, al exploatării altuia.         Ţăranul român e departe de a fi atât de cutezător în maniera lui de a vedea. El, neavând pământ, nu se însoară defel; el renunţă de bună-voie de a-şi întemeia un camin dacă împrejurul casei sale n-are şi instrumentul necesar de muncă, care să asigure existenţa viitoarei sale familii. E evident însă că micile părţi de pământ, dacă vor fi din nou împărţite între descendenţii familiilor foştilor clăcaşi, aceştia vor fi reduşi cu vremea la starea de proletari având fiecare câte câţiva stânjeni de pământ, prea puţin pentru a trăi şi prea mult pentru a muri; se va naşte un fel de clasă ibridă, fără putere şi fără producţiune, incapabilă de a se înmulţi din cauza sărăciei, sclavă a capitalului.         Puţini oameni cu mai multă energie economică îsi vor acapara apoi părticelele foştilor clăcaşi şi, deodată cu creşterea sau creiarea din nou a altor latifundii, populaţia agricolă va da mereu înapoi prin stingere, încât epoca n-ar fi departe în care n-am mai avea decât oraşe străine într-un deşert românesc. 17.07.1879, (Camerele actuale de revizuire, X, p301.)         11. Ce grozăvie cată să fie în toată ţara, ce atmosferă de corupţie şi de venalitate, ce reţea de fără-de-legi şi de silnicii când aducem aminte de cel care era adevăratul ministru de interne şi totodată asociatul în afaceri a cinstitutului Warszawsky! De rechiziţiile – fie pentru armata imperială, fie pentru cea română – abia cutezăm a pomeni. Sub auspiciile acestei administraţii se dădeau bilete false, se constatau când prestaţiuni, znd pierderi de sute de mii de franci, se schimbau boii rechiziţionaţi pe alţii bolnavi, cari piereau în drum, se sustrăgeau productele destinate pentru armata noastră, care în timpul acesta murea de foame şi se hrănea cu coceni de porumb strânşi în câmpiile acoperite cu zăpadă ale Bulgariei. De trei ori să fi prădat tătarii ţara în lung şi-n lat, de trei ori să fi căzut ca nuorii lăcustele pe lanurire înflorite ale României, totuşi n-ar fi produs pagubele pe care le aduc doi-trei ani de administraţie roşie. 20.07.1879, (De la formarea cabinetului, X, p303.)         12. Aducă-şi cineva aminte de ce erau Bucureştii în zilele lui Vodă Cuza : un oraş românesc. Ce sunt astăzi? Un oraş străin. Nu vorbim de zilele mai vechi ale lui Ghica Vodă, în care puternica organizaţie a breslaşilor făcea aproape cu neputinţă pătrunderea unui străin în organismul economic al naţiei, vorbim de-o vreme în care fraza îşi luase deja vânt , de o vreme în care exista deja un ziar ca „Românul", care învenina ţara în contra Domnului şi pe Domn în contra ţării. Şi totuşi Bucureştii erau încă un oraş creştin şi românesc. Nu vedeai o firmă străină în Lipscani de pildă, astăzi devin rare cele române. 22.01.1880, (Nenorocitele astea de ţări, X, p394.)         13. Sîntem păpuşi, îmbrăcate cînd roşu cînd alb, cari azi pun o etichetă, mîne alta, numai să ne meargă nouă personal bine, numai ambiţiile noastre să fie satisfăcute? Sîntem bărbaţi noi sau nişte fameni, nişte eunuci caraghioşi ai marelui Mogul? Ce sîntem, comedianţi, saltimbanci de uliţă să ne schimbăm opiniile ca cămeşile şi partidul ca cizmele?         Ceea ce-i e permis d-lui de Bismarck, de-a se juca cu partidele, în urma gloriei sale politice, e permis piticului d. Brătianu, ale cărui zile se numără pe insuccese şi ale cărui succese sînt forme goale şi mofturi?         De cîte ori partidele s-au unit, nu s-au unit decît spre a face un mare rău naţiei. S-au unit la 66 ca să răstoarne pe Cuza Vodă. Dacă nu l-ar fi răsturnat, niciodată unirea Ardealului cu Ungaria nu se făcea. S-au unit spre a aduce un Domn străin, pentru că amînduror le convenea un Domn fără iniţiativă şi necunoscător de ţară, sub care amîndoi să-şi poată face fără control manevrele. S-au unit pentru a vota concesii Strousberg. S-au unit pentru a ceda Basarabia. S-au unit pentru a da drepturi la ovrei, s-au unit pentru a proclama regatul. Se vor uni pentru a lărgi drepturile evreilor şi a aduce colonii de semiţi în ţară. În toate dezastrele naţionale se vor uni acei pretinşi reprezentanţi ai României, acei Giani, Cariagdi, Carada împreună cu şleahta ruinată a Moldovei, unii în paza greco-bulgarilor, alţii în paza jidanilor. Greco-bulgarii şi jidanii, iată adevăraţii stăpîni ai României, care nu merită acest nume, căci nu mai e ţara romînească.         Privească cineva forul din Bucureşti, vază cele 20000 de străini ce curg an cu an în ţară, vază mortalitatea populaţiei noastre autohtone şi se va convinge că suntem jertfa unei colosale mistificaţii, că sub formele înnoitoare ale statului naţional ni se escamotează,zi cu zi, pământul, averea, viaţa copiilor noştri , naţionalitatea. Vom spune-o noi adevărul adevărat, voi spune-o cu, omul care n-aspiră la nimic, care aş arunca la picioarele ministrului o Stea a României ce-o poartă un trădător de ţară, un Bene-merenti ce-l poartă Oraşanu şi care aş privi ca dezonoare orice semn de graţie ce l-aş împărtăşi cu acest soi de oameni. Voi spune care-i înţelesul întregei comedii. Oricum, oricine care va vorbi ca mine, va zice poate... oricine ar pune-o cu străini din ţară, va fi imposibil la guvern. Pentru a ajunge la guvern, conservator sau liberal fii, trebuie să faci cu ochiul unei puteri străine, că-i vei susţine interesele.         Îngăduitorul? Îngăduitor, da, de cîte ori voim să ne sfâşiem noi între noi, îngăduitor de cîte ori devenim oameni fără caracter şi fără conştiinţă, îngăduitor cu mişelia şi felonia, neîngăduitor însă cu orice caracter de om adevărat, neîngăduitor cu orice talent adevărat, cu orice superioritate. Neîngăduitor când ar fi vorba de măsuri contra evreilor sau altor străini .         Condamnând la ocnă pe un nebun ca Pietraru, dar iertând pe evreii cari cu sânge rece sfâşie o biată muiere bătrână care privea la înmormântarea unui rabin, îngăduitor cu Arion, cu Boteanu, cu hoţii de bani publici, neîngăduitor cu proletariatul agricol, care ar comite crime de mizerie, de viciile născute sub jidovime. Un painjeniş întreg de graţii domneşti s-au făcut faţă cu orice faliment fraudulos, cu orice escrocherie ar comite un străin, dar daca un român va comite o crimă, îi putrezesc oasele în temniţă. (Ceea ce-mi roade inima, manuscrisul 2276, XII,p460.)         14. Dar bine, eu sunt acela – zise atunci cavalerul nemuritor. Şi astfel pe orişiunde trecea, pe orişiunde vedea înflorire în urma faptelor lui, lumea-şi bătea joc de el, îl lua în râs, nevoind nimeni să-l crează că el fusese acela care curăţise codrii de fiară şi pustiurile de monştri. Nu trei zile, cum i se părea lui, sute de ani trecuseră din timpul când el plecase în lume după nemurire.         Cam astfel păţeşte şi geniul neîmblânzit al istoriei românilor. Dacă acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea cel Bătrân şi ar zice : „Eu v-am dat independenţa ţării, căci după ce am înfrânt oştirile turceşti m-am supus împăratului sub condiţii cari au trebuit să vă păstreză ţara şi naţionalitatea", mulţi ar lua în râs pe bătrân. Dacă acelaşi geniu sub forma lui Cuza Vodă ar zice : „Eu v-am dat toate drepturile câte le aveţi astăzi, şi numai datoria publică de şase sute de milioane e meritul vostru de patrusprezece ani încoace", roşii i-ar răspunde, ,,că nainte de a se pripăşi un fanariot în Strada Doamnei nu existau asemenea idei". 14.02.1880, (Unul din miturile cele mai semnificative, X, p415) Astăzi Patrusprezece Ani         (Mihai Eminescu, Rechizitoriu după 14 ani din cei 48 de domnie a importatului)         Astăzi patrusprezece ani era mare mişcare în Bucureşti şi în ţară. O conspiraţie se urzise în contra lui Vodă Cuza, care n-ar fi izbutit nicicând daca o seamă de naturi criminale care, spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată n-ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării. Mişcarea care purta în frunte-i stigmatul trădării de Domn, a unuia dintre Domnii cei mai patriotici din câţi au fost vrodată în Ţările Dunării române, căta să aibă în caracterul ei întreg sămânţa unor rele şi mai mari.          De atunci am dat zi cu zi şi an cu an îndărăt. De la ţăran începând, pentru care toţi pretextează a se interesa şi care cu tot interesul platonic a ajuns ilot şi la sapă de lemn, şi sfârşind cu proprietarii mari, cu negoţul, cu meseriile, toată ţara şi anume elementele româneşti dintr-însa au apucat pe clina unei continue şi repezi înapoieri. Pe când datoria publică se urca repede de la câteva zeci de milioane la sute de milioane, întrecând astăzi cu mult jumătatea de miliard, pe atunci drumuri de fier, votate în pripă şi sub dictatul străinilor, cari ei în de ei discutau şi puneau la cale cestiunea, după chiar mărturisirea d-lui Brătianu, au sustras muncii naţionale pieţele noastre, încât astăzi am ajuns ca până şi obiecte de prima necesitate, precum făina, să se importe din străinătate. Asemenea toate obiectele de îmbrăcăminte ale ţăranului, apoi toate obiectele de manufactură şi industrie câte corespund cu trebuinţele, în mare parte factice, a plebei de postulanţi şi advocaţi, toate se importă azi de peste graniţă.          În loc ca munca să se diversifice, să se împarţă din ce în ce mai mult, subvenind o ramură celeilalte, ea din contra se simplifică din ce în ce, din ce în ce s-a redus la cea mai simplă, mai grea, mai brută espresie, la esploatarea directă şi primitivă a pământului, la producerea de grâu şi porumb, care trebuie să ecuivaleze toate necesităţile noastre.          Clase numeroase cari aveau un drept la muncă şi cari azi sunt lipsite de ea, fiindcă, fideli teoriei ,,om şi om", le-am pus să concureze cu universul întreg, persistă şi azi în aceeaşi veche orbire, ameţite de fraze liberale-cosmopolite, ca şi când fraza ar fi fost cândva un ecuivalent al muncii reale şi al câştigului real. O generaţie de oameni cari abia ştiu citi şi nu ştiu scrie, învăţînd câteva fraze banale din gazete, s-au gerat în oameni mari şi au luat masca, când de oameni de stat, când de reprezentanţi ai naţiei, când de oameni de litere chiar, şi tot ce ei făceau, fie lungi discursuri insipide şi fără bun-simţ, fie literatură plagiată, fie ignoranţă botezată cu porecla de ştiinţă, fie pledoarii pline de sofisme, se traduceau din partea naţiei în plată peşin a tuturor actelor acestora de periclitare a bunului ei simţ şi a existenţei ei. Mai multe generaţii viitoare, şi cea actuală cu de prisos, sunt osândite a plăti cu sudoarea şi munca lor colosalul capital de palavre şi mistificaţiuni grosolane câte s-au debitat de cătră plebea postulanţilor în cei din urmă patrusprezece ani. Dar lucrurile nu ce opresc aci.          Pe când independenţa reală, proclamată de Vodă Cuza, în loc de-a costa un ban roşu, adusese din contră, în urma numeroaselor acte de suveranitate înlăuntru, imense foloase materiale şi morale statului, precum : secularizarea a o a cincea parte din pământul României, sporirea armatei, împroprietărirea clasei celei mai numeroase şi mai importante a ţării, autonomia bisericii naţionale, paralizarea puterii consulilor, un spornic avânt pe calea culturii intelectuale; independenţa nominală de astăzi şi seria de acte din care ea a rezultat a costat şase sute de milioane în bani, o provincie pierdută cătră Rusia, douăsprezece mii de oameni ucişi de florile-mărului pe cîmpiile Bulgariei, amestecul direct al străinătăţii în chiar legislaţiunea şi autonomia internă a ţării, iar în spiritul public, în inteligenţa claselor conducătoare o duplicitate nemaipomenită, o plecare sistematică spre panglicărie şi amăgire în sus şi în jos.                  Neadevărul, iată semnul caracteristic al celor din urmă patrusprezece ani.          Străinii vor drumuri de fier, şi presa naţională încearcă a dovedi în sute de articole că e un interes eminamente naţional la mijloc.          Străinii voiau răscumpărarea drumurilor de fier, şi primul-ministru declară că e cestiunea cea mai populară din România.          Străinii voiau emanciparea evreilor, şi organe româneşti s-au aflat care să zică că un popor atât de civilizat şi mai cu seamă atât de bogat ca cel românesc are datoria de-a se închina exigenţelor secolului.          Străinii voiau război cu Turcia, de îndată această luptă nefastă se botează ,,război al independenţei".          Străinii vor voi anexarea, şi se vor găsi şi în viitor cete de masalagii cari să alerge uliţele şi să strige „Trăiască cutare ori cutare formă a pieirii României".          Evident e un lucru. Poporul de mult nu mai participă la toate panglicăriile acestea. Recăzut în fatalismul raselor nefericite, el a pierdut de mult orice speranţă în îndreptarea răului şi precum cu răceala a privit proclamarea independenţei din partea Corpurilor legiuitoare, cu ironie a văzut intrarea triumfală a vitezei noastre armate, coincidând cu ziua cesiunii Basarabiei, tot astfel cu răceală şi ironie întâmpină şi recunoaşterea independenţei din partea puterilor. Şi ce ar mai aştepta de la viitor, când acesta e pe deplin compromis de către o generaţie în care inteligenţa omenească e la români reprezentată prin Pătărlăgeni şi Serurii. În fenomenologia frazei advocăţeşti intră de ex. şi o independenţă recunoscută în modul următor:         Guvernul Maiestăţii Sale nu ar şti să considere că, răspunzând cu totul vederilor cari au condus puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin, nouăle dispoziţiuni constituţionale de cari i s-a fost dat cunoştinţă, şi în particular pe acele din cari rezultă, pentru persoanele de rit necreştin, domiciliate în România, neaparţinînd de alminterea nici unei naţionalităţi străine, necesitatea de a se supune formalităţilor unei naturalizaţiuni individuale".         Ceea ce mai de-a dreptul va să zică: „Noul art. 7 e în contrazicere cu art. 44 al Tractatului de la Berlin". Ştim bine că paragrafe din buget vor trebui să acopere şi astăzi cheltuielile pentru masalale şi masalagii, ştim bine că banul istovitului contribuabil va pune şi azi în mişcare cheful patrioţilor de industrie şi că măturătorii Bucureştilor nu aşteaptă decât francul, colacul şi ocaua de rachiu pentru a saluta cu entuziasm era independenţei roşie.         Dar poporul a primit cu răceală această ştire, ca şi Faust cântecele învierii: Aud solia, dar nu cred în ea. 12 Feb 1880           Mihail Eminescu