|
Mihail Eminescu, Scutul Neamului Românesc și al Limbii Române
(Ipotești, Botoșani 15 Ian 1850 – 15 Iun 1989 București)
Ipotești, Casa părintească devenită muzeu
Ipotești, Biserica nouă și bustul din perimetrul casei natale
|
|
| Bustul din Cernăuți, azi Ucraina |
Bustul de la Mânăstirea Putna |
 Mihai Eminescu și-a făcut studiile
elementare și gimnaziale la Cernăuți aflat de la 1775 sub cizmă hasburgică prin
acordul secret sau tacit (prin mituirea unor înalți demnitari din toate cele
trei imperii) dintre cele trei imperii! Să nu uităm că Moldova și Țara
Românească aveau de peste o jumătate de secol domnii de grecotei fanarioți care,
pentru domnie, plăteau pe apropiații sultanului iar apoi spoliau pe amărâții de
români! Pe perioada fanariotă (de după prostiile domnitorului Dimitrie Cantemir
- care s-a aliat cu Petru cel Mare, și ale lui Constantin Brâncoveanu-care juca
la două capete și care a plătit cu viața lui și a celor patru băieți decapitați
mai întâi în fața sa) cele două țări
românești nu mai aveau armată și erau la mila acestor imperii! La
Imperiul Otoman, în declin, plăteam tribut iar celelalte două acționau fiecare,
cu toate mijloacele, ca să le cucerească.
Nu întâmplător erau războaiele dintre Imperiul Otoman susținut de cățelușii
papei din Imperiul Catolic și Imperiul Țarist care în două rânduri le-au cucerit
dar au trebuit să-și retragă armata.
Totuși la acea dată, similar ca azi cu
Ucraina, Imperiul Țarist solicita, celorlalte puteri europene, ca Țările Române
să fie Neutre! Desigur că Imperiul Hasburgic nu accepta căci dorea de secole, ca
și Papa de la Roma, să le înghită, să-și impună catolicismul și să distrugă
Neamul Românesc! Vezi schimbările demografice din Banatul Istoric prin
colonizarea de șvabi după
decimarea și deportarea românilor, similar cu unguri, ruteni, polonezi și evrei
au procedat și în Maramureșul Istoric, Pocuția, Bucovina,
Hotin, Galiția,etc.! Azi ultimile teritorii sunt sub cizma tătarilor slavizați
care n-au drepturi istorice în zonă, au un teritoriu de aproape
trei ori ca România de azi, și care, ca și în perioada sovietică, au decimat pe
români și au continuat slavizarea și schimbarea demografică
în favoarea lor!
La gimnaziu, Mihai Eminescu a avut profesor pe celebrul ardelean
Aron Pumnul care i-a dat pe
mână biblioteca sa vastă, și unicat la acea
vreme, și pe care Mihai Eminescu a devorat-o! După moartea profesorului său de
română, 1866, poetul a compus cunoscuta poezie La
mormântul lui Aron Pumnul, iar apoi și poezia La Bucovina arătându-și dragostea
infinită față de românii săi împilați de hasburgi precum
și față de pământul românesc răpit. Simțămintele sale față de Neamul Românesc și
de toate teritoriile
românești răpite și le-a exprimat în Doina dar pregnant față
de Bucovina în poemul La arme scrisă în 1878 soră cu Doina!
Poemul La arme a fost pus pe
note de compozitorul Eduard Caudela un apropiat al lui Mihai Eminescu care s-a
cântat până la interzicerea sa de după trădarea handicapatului și fonfănitului
de la 23 Aug 1944 care a predat țara necondiționat sovieticilor și alogenilor
din grupul Ana Pauker & co.! Acești alogeni, deși erau cățeii sovieticilor,
lucrau la
propriile obiective pe distrugerea elitei Neamului Românesc, etc. Totuși au fost
stopați de
președinții Gheorghe Gheorghiu Dej și de Nicolae Ceaușescu care au plătit cu
viața fiind asasinați! Urmașii grupului de alogeni și-au reluat obiectivele după
Lovitura Antiromânească din Dec 1989 la care suntem
complici majoritatea din aceste generații egoiste și apatride!
Dar Eminescu nu se oprește
doar la la vorbe, ci participă la crearea Societății Carpați
(unde a fost pus președinte de onoare)
prin care un grup de studenți patrioți militau la
recuperarea a ceea ce se mai putea recupera din Regatul lui OM și al lui
Burebista! Acum două milenii acest regat era de circa 10 ori mai mare decât România de
azi! Toți vecinii și chiar unii nevecini n-au plătit nici măcar chiria lui
Burebista cel mai mare rege al Neamului Românesc care a creat cel mai mare regat
din Europa și din toate timpurile! Din păcate după unificarea tracilor, geților
și dacilor l-am asasinat și am ajutat furtunile migratorilor care au cotropit
9/10 din acesta, ne-au distrus, ne-au deznaționalizat, ne-au făcut slugi! Din
această cauză Mihai Eminescu a devenit proscris pentru hasburgi, era urmărit de
o armată de spioni austro-ungari din care făcea parte și dna Zsoke soția
prietenului său Ioan Slavici care împreună cu trădătorul Titu Maiorescu au
participat la piesa de manipulare publică în legătură cu arestarea, declararea
nebuniei, internarea în ospiciu, torturarea și în final asasinarea după 6 ani de
tortură fizică și psihică!
Studentul din Viena, Mihai Eminescu acceptă să fie secretar al Comitetului de
organizare a serbării de la Putna din
1871 la mormântul marelui Ștefan care pe atunci era în teritoriul de sub
cizma hasburgică. La serbarea la care a participat și marele patriot Ciprian
Porumbescu (asasinat de hasburgi) a fost organizată de studenții români din
toate provinciile istorice străbune! Era un semn față de unitatea spirituală și
culturală a românilor de pretutindeni care n-au renunțat la teritoriile
strămoșești răpite! În 1875 hasburgii sărbătoreau
la Cernăuți
cu fast un secol de la răpirea Bucovinei! În schimb la Iași era o acțiune de
comemorare a unui secol de la răpire eveniment pentru care Mihail Kogălniceanu
scrisese broșura
Răpirea Bucovinei cu dovezi grăitoare privind modul cum a fost furată Bucovina
românilor. Această broșură fusese trimisă din naivitate și la cancelariile
excrocilor apuseni complici la agresiunea milenară a Neamului Românesc!
Cu acest prilej, Mihai Eminescu și-a riscat viața și-a trecut singur (cu un
căruțaș) frontiera hasburgică cu sute de cărți! Acestea au ajuns la Cernăuți și
au fost distribuit românilor din tot orașul. Cu o îndrăzneală maximă, Eminescu a
trimis broșura prin poștă la oficialii neromâni ai orașului care erau
reprezentanții ocupantului hasburgic. La două zile, autoritățile habsburgice au
interzis prin lege
broșura Răpirea Bucovinei.
Iată ce zice
George
Călinescu în Viața lui Mihail Eminescu, pag. 309:
Ape vor seca în albie, și peste locul
îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în
depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în
țeava subțire a altui crin pe tăria parfumurilor sale.
Mihail Eminescu a
contribuit foarte mult la evoluția Limbii Române mai ales că fusese agresată
peste o jumătate de mileniu prin impunerea prin forță externă a limbii slavone
și a alfabetului Chirilic în biserică dar și în administrație. Fiecare cuvânt
nou utilizat de el în poeziile sale era supus la un proces de creație profund,
studiind uneori zeci de variante, înainte de a-l utiliza sau de a utiliza în
cele din urmă o formă înrudită!
N-a avut timp de poezie deoarece mai
important pentru el era soarta neamului său agresat, la acea vreme, de cinci
imperii simultan vizibile sau nu. Era persoana nongrata atât în imperiul
hasburgic cât și în cel țarist! Ca o consecință a luptei sale titanice
(concretizată în zeci de mii de pagini scrise, multe devenind articole publice)
și-a dat viața pentru neamul său fiind asasinat la 39 de ani după ce cu șase ani
înainte fusese declarat nebun, arestat, aruncat într-un ospiciu, supus la
tratamente inumane pe false boli,etc. Din păcate a luptat cam singur, până și
așa zișii prieteni au fost slugi la regele de import și la străini, și chiar
complici la arestarea sa! Puținele poezii scrise sunt deja capodopere ale
U(O)M-anității atât prin formă dar mai ales prin subiectul abordat precum omul
și cosmosul, omul și nemurirea, vitezele cosmice, omul și religia, statutul
majorității oamenilor, egoismul uman, planurile seculare ale împăraților,
natura, pădurea, vietățile din jurul omului, etc.
Eminescu este un ambasador de viitor și
milenar al României. Dacă l-ar cunoaște, mulți s-ar îndrăgosti de el pe planeta
pământ! Viața, lupta, Publicistica, sunt impresionante.
Există o ființă, Amita Bhose, născută
tocmai în îndepărtata Indie și la o jumătate de secol de la ridicarea lui
Eminescu la judecata lui Zamolxe. Inițial a absolvit facultatea de matematică.
Destinul a trimis-o în România unde a aflat de existența acestui titan al
OM-enirii și datorită căruia i s-a schimbat viața pe care i-a dedicat-o operei
acestuia și popularizării ei în India. Este un caz unic în istoria popoarelor și
nu întâmplător este legat de Regatul lui OM, al lui Burebista dar și al lui
Mihail Eminescu!
Destinul meu de matematician seamănă
cumva cu cel al Amitei Bhose. Cam pe la aceeași vârstă l-am descoperirit cu
adevărat pe Eminescu dar numai datorită lui Anghel Dumitru pe care destinul mi
l-a scos în cale. Era cu 19 ani mai mare ca mine. A fost un om genial, tâmplar
cu patru clase primare care mi-a fost profesor fără simbrie și desigur fără
să-și dea seama. Acesta știa chiar și despre indianca Amita Bhose având (printre
puținele sale cărți în majoritate ale lui Mihail Eminescu) o carte de-a ei dacă
nu cumva chiar teza de doctorat despre Eminescu!
Poezia, lui Mihail Eminescu, Pe lângă
Plopii fără Soț, a creat și crează mari dileme printre cei ce s-au încumentat
să-și dea cu părărea. S-au scris sute dacă nu mii de articole legate de această
poezie dar nimeni n-a descoperit ce-a vrut să ne transmită autorul. Excepție o
face tâmplarul cu patru clase Dumitru Anghel discipolul necondiționat al lui
Eminescu! Circa 10 ani am încercat să demonstrez că are dreptate.
Am avut noroc
și-am reușit până la 15 Iunie 1989 să-i confirm teoria într-un studiu de circa
15 pagini.
Dumitru Anghel m-a întrebat ce-a vrut să
spună Eminescu în strofele 5-6 după ce mi le-a recitat! A susținut că Eminescu
înțelege că trăirea "veșnică" este posibilă doar prin urmași! Mi-a explicat și mitul cunoscut de
copilul Mihail chiar de la ciobanii satului la stâna cărora fugea deseori și
asculta seara povești legate de stele și nu numai. Mitul se referă la
Steaua
Vieții care se naște odată cu nașterea unui copil și cade / moare la moartea
acelei ființe! Pe atunci eu, deoarece am trăit copilăria la țară, știam doar
jumătate din mit, adică partea în care unde cade o stea moare cineva! Desigur nu
știam de asocierea nașterii acelei stele odată cu nașterea omului! Mitul complet
este explicat în Povestea Magului Călător în Stele!
Pe lângă Plopii fără Soț
Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți -
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nțelegea -
Tu nu m-ai înțeles.
De câte ori am așteptat
O șoaptă de răspuns!
O zi din viață să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oară să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, și să mor.
Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Cu ale tale brațe reci
Înmărmureai măreț,
Ai fi trăit în veci de veci
Și rânduri de vieți, |
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Și plini de suferinți,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinții din părinți.
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeță capul tău
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni tuturor
La umblet și la port,
Și te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Și noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
În strofa 4 am înlocuit
o oră cu o oară. Garabet Ibrăileanu zice
că așa a
fost în manuscris. |
Steaua Vieții
Când norii, palate fantastice negre,
Cu geamuri prin cari se vede zaphyr,
Ascult'-ale mărei lungi cântece - alegre
Când stele se mir,
Atunci printr'o geană de nouri, deschisă,
Din ochiu-i albastru se vede o stea
Ce-mi mirue fruntea c'o rază de vise,
C'o rază de nea.
O, steauă iubită ce-abia stai pin stele,
Un sfânt ochiu de aur ce tremuri în nori,
Ai milă şi stinge lungi zilele mele -
Cobori, o cobori! |
La Steaua
La steaua care-a răsărit
E-o cale - atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s'a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre. |
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s'a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă. |
Povestea
Magului Călător în Stele, extras
Spun mite — zice singur — că orice om în lume
Pe-a cerului nemargini el are o blândă stea,
Ce 'n cartea veciniciei e - unită cu-a lui nume,
Că pentru el s'aprinde lumina ei de nea;
De-aceea 'ntreb gândirea-mi ca să-mi răspund'a nume
Din marea cea albastră, care e steaua mea?
E - acel trandafir roşu, ce mut - duios - uimit
Luceşte - un gând de aur de-asupra-mi în zenit?
Un om se naşte — un înger o stea din cer aprinde
Şi pe pământ coboară în corpul lui de lut,
A gândurilor aripi în om el le întinde
Şi pune graiul dulce în pieptul lui cel mut.
O candelă a vieţii, de cer steaua depinde
Şi îmblă scriind soartea a omului născut.
Când moare a lui suflet aripele şi-a 'ntins
Şi renturnând în ceruri pe drum steaua a stins.
Dar ce e acea steauă? E-o candelă aprinsă,
De-a cerului mari valuri e dusă pe-al ei drum?
E-o pară aurită de-a firii pom suspinsă
Ce cade scuturată de-a morţii lung samum? |
Deși cetățean
polonez, Papa Paul Ioan al II-lea
cunoștea și vorbea foarte
bine Limba Română și era fascinat de aceasta. Chiar fără a cunoaște
răspunsurile, numai întrebările de ce papa a învățat româna și de când ne spun
multe. Curios, Papa cunoștea chiar Rugăciunea de mai jos a lui
Mihail Eminescu și a recitat-o în limba română la Vatican. Toate faptele și datele cunoscute mă
determină să afirm că strămoșii din urmă cu circa cinci secole ai Papei Paul
Ioan al II-lea au fost români! Papa era conștient de originea sa dar nu putea
afirma public ceva legat de originea sa reținut de motivul de a nu leza orgoliul
naționalist polonez!
Rugăciune
Craiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalța-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întărire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară, Marie! |
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pamântului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Și pururea fecioară, Marie! |
Colinde, Colinde
Colinde, colinde,
E vremea colindelor!
Căci gheața se-ntinde
Asemeni oglinzilor.
Și tremură brazii,
Mișcand rămurelele,
Căci noaptea de azi-i
Când scânteie stelele. |
Se bucură copiii,
Copiii și fetele!
De dragul Mariei
Își piaptănă pletele.
De dragul Mariei,
Și al Mântuitorului,
Lucește pe ceruri,
O stea călătorului. |
Doina Oficială,
sunt încă 8 variante
De la Nistru pîn’ la
Tisa
Tot Românul plînsu-mi-s' a
Că nu mai poate străbate
De-atîta străinătate.
Din Hotin şi pîn' la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o aţin;
Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte;
Sus la munte, jos pe vale,
Ş’ au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pîn’ în Săcele
Numai vaduri ca acele,
Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se 'ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s' aşează pe la noi.;
Şi cum vin cu drum de fier,
Toate cîntecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului. |
Îşi desbracă ţara sînul,
Codrul - frate cu Românul
De săcure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă -
Sărac în ţară saracă !
Cine-au îndrăgit străinii
Mînca-i-ar inima cînii,
Mînca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia.!
Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Archimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndură Dumnezeu,
Ca să-ţi mîntui neamul tău !
Tu te-nalţă din mormînt,
Să te-aud din corn sunînd
Şi Moldova adunînd.
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori
Îţi vin codri-n ajutor;
De-i suna de-a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară-
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spînzurătorile ! |
La Arme
Auzi !...departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi :
E glasul sfintei Basarabii,
Ajunsă'n ziua de apoi.
E sora noastră cea mezină,
Gemând sub cnutul de Calmuc,
Legată 'n lanţuri e-a ei mână,
De ştreang târînd-o ei o duc.
Murit-au ? ... poate numai doarme,
Ş' aşteaptă moartea de la câni ?
La arme, la arme,
La arme dar Români !
Perit-au oare toţi vultanii
Şi şoimii munţilor Carpaţi,
Voi, fii ai vechei Transilvanii,
Sunteţi cu totul enervanţi.
Şi suferiţi în înjosire,
De la Braşov pân' la Abrud,
Ca să va ţie în robire
Fino-Tătarul orb şi crud.
Şi nimeni lanţul n'o să farme,
N' aveţi inimi, n' aveţi mâni ?
La arme, la arme,
La arme fraţi Români !
Iar tu iubită Bucovină ,
Diamant din stema lui Ştefan,
Ajuns-ai roabă şi cadână
Pe mâni murdare de jidan.
Ruşinea ta nu are samăn,
Pămîntul sfânt e pângărit.… |
Mişel şi idiot şi famăn
Cel ce-ar mai sta la suferit...
De-acuma trâmbiţi de alarme !
Nălţaţi stindardul sfânt în mâni,
La arme, la arme !
La arme dar Români !
Pierduţi sunteţi pe Criş şi Mureş ?
E moarte, e leşin, e somn ?
Au Dragoş nu-i din Maramureş,
Au n'a fost la Moldova Domn ?
N'a frânt a duşmanilor nouri
N'a frânt pe Leşi şi pe Tătari, -
Au Dragoş, vânător de bouri
N'o să vâneze pe Maghiari ?
Ruşine pentru cel ce doarme,
Sculaţi, ca să nu muriti mâne,
La arme, la arme,
La arme dar Români !
Din laur nemuritoare ramuri,
O, ţară pune'n frunte azi,
Şi-n tricolorul ş'a lui flamuri
Să' nfăşuri pieptul tău viteaz.
Şi smulge spada ta din teacă
Şi-ţi cheamă toţi copiii tăi,
Şi la război cu dânşii pleacă,
Cu fii de şoim, şi fii de smei.
În valuri crunte să se farme
Calmuci, Tătari, Duşmani, stăpîni...
La arme, la arme !
La arme, fraţi Români. |
În primăvara lui 1989
am mers la Biblioteca Academiei Române pentru studiul legat de
Pe lângă
plopii fără soț care nu m-a lăsat în pace circa 7 ani asupra căruia
reveneam din când în când dar nu alocam timp la modul serios. La aceasta am mers
doar de câteva ori deoarece nu-mi plac bibliotecile.
Astfel atunci am descoperit mai întâi
Doina cu variantele sale dar și cu toată critica lui
Perpessicius care m-au șocat datorită neștiinței mele și a majorității românilor
care n-au habar cine a fost și este Mihail Eminescu! Acest
capitol m-a deturnat circa 10 zile deoarece cu accesul la un xerox era foarte
complicat și l-am copiat de mână circa 30 pagini A4, totul. Dar a trebuit să am
acces la câteva volume 3 deoarece în această zonă nici unul nu era complet! Unii
zic că pe timpul cenzurii au fost smulse, alții că au făcut-o unii nesimțiți pe
cont propriu,etc.
În comentarii se tot făcea referire la
poemul La Arme care ar fi fost corect să fie dat aici fie și la
subsol, trecând peste criteriile de publicare! Numai din comentarii simțeam că
aceste două poeme sunt oarecum surori pe continuare temă! După ce-am copiat am
dat peste Pe lângă plopii fără soț și peste un comentariu la subsol care a fost
suficient să rezolv problema lui Dumitru Anghel și să trag
concluzia că este singurul care a decriptat mesajul filosofic transmis de
Eminescu! Dacă nu mă împiedecam de Doina nici azi n-aș fi găsit cheia.
Dar Doina
mi-a dat bătaia
de cap cu La Arme care trebuia găsit, dar unde? Eram pe finalul
celor 10 zile și așteptam să-mi vină volumul 3 comandat în sala de lectură.
Deodată mi-a venit o idee, m-am sculat de la masă și încep să mă uit pe
rafturile de pe lângă pereții sălii care erau plini de cărți și de ziare pe care
le puteai consulta fără aprobare. Încep să circul prin fața lor și l-a un moment
dat văd o carte uzată care parcă mă îndemna s-o frunzăresc.
Era o
ediție critică despre Eminescu publicată în 1905 îngrijită de patriotul, poetul
și criticul ardelean Ilarie Chendi.
O iau și
uitându-mă aleatoriu prin ea am norocul să dau de poemul La Arme pe care m-am
apucat imediat să-l copii de mână!
Ilarie Chendi se făcuse cândva
frate de cruce cu poetul Șt. O. Iosif tot ardelean. La
ceremonialul de înfrățire și-au crestat brațul simultan și-au supt sângele unul
pe al celuilalt, fie au amestecat sângele, l-au băut. În timpul ceremoniei au
făcut un jurământ că dacă unul pleacă la domnul obligat trebuie să-l urmeze
celălalt. Cu toate că i s-a ascuns o zi moartea "fratelui", Ilarie Chendi a
aflat și și-a curmat viața respectându-și astfel jurământul. Ambii au fost
înmormântați în aceeași zi în Cimitirul Belu din București.
Ilarie Chendi, unicul său fiu
și unicul nepot au toți o poveste incredibilă.
Parcă a fost un
blestem, fiecare a fost crescut de un singur părinte datorită unei morți
premature în cazul bunicului și fiului și datorită fugii din țară a tatălui
cazul nepotului! Am aflat povestea întâmplător prin 1995 de la nepotul Ilarie
Chendi prenume pus de tată spre cinstirea bunicului. Dacă nu era Doina și La
arme n-aș fi știut mai nimic în 1995 despre criticul Ilarie Chendi!
Nepotul era un povestitor excelent, o
personalitate șarmantă, sociabilă și semăna izbitor de mult cu
Clark
Gable, actorul principal din celebrul film american
Pe Aripile
Vântului! În pagina Ilarie Chendi din Wikipedia
autorii insistau pe sinuciderea acestuia fără să spună motivul ca să înțelegem
corect situația! Am încercat să fac modificări dar cenzorii mi-au tăiat
de câteva ori explicația reală legată de sinucidere!
Vedem că n-a
fost vorba de o sinucidere obișnuită a unui bolnav sau depresiv ci și-a
respectat legământul cu prețul lăsării fără tată a propriului fiu!
În acele vremuri oamenii își mai țineau promisiunile chiar dacă era
vorba de viața sa și viitorul copiilor.
Totuși trebuie să spun ceva care
poate a atârnat la decizia finală de a se ține de cuvânt, decizie foarte grea
când ai un copil mic pe care trebuie să-l abandonezi! Ardeleanul
Ilarie
Chendi s-a căsătorit de tânăr aici în regat cu fata celebrului bogătaș
Chir Costea Chioru
personaj real
din romanul Ciocoii Vechi și Noi al lui
Nicolae Filimon!
În loc să aibe viitorul sigur, cum a dorit și cum a crezut inițial,
a realizat repede incompatibilitatea dintre el, soția și socrul său care l-au
tratat de la început ca pe-o biată slugă atentând la conștiința și sufletul lui
ceea ce era prea mult, grav și inadmisibil!
După zeci de ani de interdicție
și după multe insistențe am reușit să-l republic, în
Timpul Capitalei, nr. 8 iunie 1990. Săptămânalul
acesta dar și cotidianul Dreptatea au fost create de omul
special, poetul Teodor Nor (pseudonimul). Săptămânalul (unde era director și
administrator) a fost creat după ce-a fost alungat de la Dreptatea care încăpuse
repede pe mâna unor escroci cel puțin, cum de altfel s-a întâmplat și cu
partidul PNȚ. Ca fiu de general, Teodor Nor, s-a implicat cu prețul vieții în
salvarea a mii de evrei amenințați de soluțiile dementului Hitler. Drept
recompensă, după instaurarea regimului Ana Pauker & co. a "gustat" din
pușcăriile în care a fost distrusă elita neamului, sute de mii! Regimul a fost
instaurat de armata sovietică după trădarea unui handicapat la 23 Aug 1944!
(După publicarea poemului La Arme, Teodor
Nor a fost chemat și amenințat de către Petre, odrasla lui Walter Neulander
(Roman) pe care prin trădarea noastră l-am uns premier după cacialmaua din Dec
1989. Tatăl lui a intrat în București fluturând steagul sovietic de pe un tanc
al armatei de ocupație. Aceasta a intrat rapid prin țară și în București
deoarece generalii armatei au ascultat de ordinul unui handicapat. Printre
altele, handicapatul a condamnat sute de mii de soldați români care au fost duși
ca prizionieri în Siberia. Foarte puțini din aceștia au mai supraviețuit și s-au
mai întors după ce familia le-a făcut pomenile de șapte ani! Alte sute de mii de
soldați au fost trimiși de ocupant, în prima linie a frontului, să moară pentru
eliberarea unora care se răcoreau cu bere în cârciumă și care de circa un secol
ne privesc de sus deși stau în gazdă la Burebista și încă nu i-au plătit chiria
măcar pe ultimul mileniu!)
În câteva luni și-au
dat viața sute de mii de soldați români. Cele mai grele lupte au fost în Munții
Tatra, azi Slovacia. Spre exemplu în orașul Zvolen, Slovacia, cimitirul central
este dedicat eroilor români căzuți în perioada 18 Dec 1944-12 Mai 1945. Aici își
dorm somnul de veci 10384 militari români fiind unul dintre cele mai mari
cimitire ale eroilor români care și-au dat viața pentru eliberarea lașilor și
îngâmfaților care au lăsat pe fraieri / naivi să moară pentru ei.
Datorită copiei mele, în anul 1991 poemul
La Arme a mai fost republicat cel puțin de două ori. Prima dată
a fost republicat prin efortul inimaginabil făcut de poetul
George Bocșa
pentru apariția ediției speciale și unică,
Degetul pe Rană, Feb
1991. Aflând, eminescologul
M.N. Rusu l-a republicat în
Viața Capitalei, fosta
Săptămâna lui
Eugen
Barbu și a lui Corneliu Vadim Tudor! Ca și mulți alții care au scris
zeci sau sute de articole despre Mihail Eminescu,
M.N. Rusu a căutat
toată viața poemul La Arme! L-a descoperit în Degetul pe Rană
prezentat de către scriitorul
Fănuș Neagu! Am văzut înâmplător
republicarea și am dorit să-i fac o surpriză. M-am întâlnit cu dânsul și i-am
spus de o eroare serioasă. Dar în numărul următor în loc să-l republice m-a
învinuit pentru acestea. Eroarea, pentru care l-am criticat, a fost strecurată
intenționat de către George Bocșa datorită recentului conflict cu ungurii din
Târgu Mureș 1990 de la care trecuse aproape un an! Totuși el s-a chinuit luni de
zile să-l scoată! La București a fost păcălit financiar de unii care lăudau de
zor și pupau pe la fundeni pe noul marele Ilici! Astfel s-a dus (în necunoscut
și fără bani suficienți nici pentru întreținerea sa luni de zile) la Chișinău
din însângerata Basarabie unde a reușit imposibilul!
Din păcate,
tirajul pe care a reușit să-l aducă în București a fost distrus de prietenii
noului Ilici!
Mai trebuie spus că celebrul (profesor și
compozitor, dintr-o familie cu tradiții muzicale de generații din care trei pe
pământ românesc)
Eduard Caudela (Iași 1841-1924 Iași),
prieten bun cu "antisemitul" Mihail Eminescu, a compus muzica pentru La Arme
care se cânta între cele două războaie mondiale!
Culmea, Teodor Nor îl știa și chiar mi-a cântat din el! Eu
credeam că-i fac surpriză cu poemul dar s-a întâmplat exact invers!
Ce te Legeni Codrule
Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
De ce nu m'aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza 'n dungă
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr'o parte
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec! |
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii 'ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă 'ngân numai cu el! |
Revedere
Codrule, codruţule,
Ce mai faci, drăguţule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Şi de când m'am depărtat,
Multă lume am îmblat.
Ia eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele - astupându -le,
Troienind cărările;
Şi gonind cântările;
Şi mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Împlându-şi cofeile
Mi-o cântă femeile. |
Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti.
Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ţinem,
Cum am fost aşa rămânem:
Marea şi cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele |
În Zadar în Colbul Școlii
În zadar în colbul şcolii,
Prin autori mâncaţi de molii,
Cauţi urma frumuseţii
Şi îndemnurile vieţii,
Şi pe foile lor unse
Cauţi taine nepătrunse
Şi cu slovele lor strîmbe |
Ai vrea lumea să se schimbe.
Nu e carte să înveţi
Ca viaţa s'aibă preţ
Ci trăieşte, chinueşte
Şi de toate pătimeşte
Ş'ai s'auzi cum iarba creşte. |
Dintre Sute de Catarge
Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile?
Dintre pasări călătoare,
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le'nnece oare
Valurile, vânturile? |
De-i goni fie norocul
Fie idealurile,
Te urmează în tot locul
Vânturile, valurile.
Ne'nţeles rămâne gândul
Ce-ţi străbate cânturile,
Sboară vecinic, îngânându-l
Valurile, vânturile. |
Povestea Codrului
Împărat slăvit e codrul ,
Neamuri mii îi cresc sub poale,
Toate înflorind din mila
Codrului, Măriei Sale.
Lună, Soare şi Luceferi
El le poartă 'n a lui herb,
Împrejuru-i are dame
Şi curteni din neamul Cerb.
Crainici, iepurii cei repezi
Purtători îi sunt de veşti,
Filomele-i ţin orchestrul
Şi izvoare spun poveşti.
Peste flori, ce cresc în umbră,
Lângă ape, pe potici,
Vezi bejănii de albine,
Armii grele de furnici . . .
Hai şi noi la craiul, dragă,
Şi să fim din nou copii,
Ca norocul şi iubirea
Să ne pară jucării.
Mi-a părea cum că natura
Toată mintea ei şi-a pus,
Decât orişice păpuşă
Să te facă mai pre sus;
Amândoi vom merge 'n lume
Rătăciţi şi singurei, |
Ne-om culca lângă izvorul
Ce răsare sub un teiu;
Peste albele izvoare
Luna bate printre ramuri,
Împrejuru-ne s'adună
Ale Curţii mândre neamuri:
Caii mării, albi ca spuma,
Bouri nalţi cu steme 'n frunte,
Cerbi cu coarne rămuroase,
Ciute sprintene de munte
Şi pe teiul nostru 'ntreabă:
Cine suntem, stau la sfaturi,
Iară gazda noastră zice,
Dându-şi ramurile 'n laturi:
O, priviţi-i cum visează
Visul codrului de fagi !
Amândoi ca 'ntr'o poveste
Ei îşi sunt aşa de dragi!
Adormi-vom, troieni-va
Teiul floarea-i peste noi,
Şi prin somn auzi-vom bucium
De la stânele de oi.
Mai aproape, mai aproape
Noi ne-om strânge piept la piept...
O auzi cum chiam' acuma
Craiul sfatu-i înţelept! |
Sara pe Deal
Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc', stele le scapără 'n cale,
Apele plâng clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m'aştepţi tu pe mine.
Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,
Ochii tăi mari caută 'n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.
Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele 'n lună ridică,
Scârţie 'n vânt cumpăna de la fântână,
|
Valea-i în fum, fluere murmură 'n stână.
Şi osteniţi oameni cu coasa 'n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechiu împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde 'n iubire ca para.
Ah! în curând satul în vale - amuţeşte ,
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voiu cât îmi eşti dragă.
Ne-om răzima capetele - unul de altul
Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n'ar da vieaţa lui toată? |
Mai am un Singur Dor
Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Şi codrul aproape,
Pe 'ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebue flamuri,
Nu voiu sicriu bogat,
Ci-mi împletiţi un pat
Din tinere ramuri.
Şi nime 'n urma mea
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea
Frunzişului veşted.
Pe când cu sgomot cad
Izvoarele 'ntr'una, |
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
De-asupră-mi teiul sfânt
Să-şi scuture creanga.
Cum n'oiu mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M'or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prieteni,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt ...
Ci eu voiu fi pământ
În singurătate-mi. |
Cu Mâine Zilele-ţi Adaogi
Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.
Când unul trece, altul vine
În astă lume a-l urma,
Precum când soarele apune
El şi răsare undeva.
Se pare cum că alte valuri
Cobor mereu pe-acelaşi vad,
Se pare cum că-i altă toamnă,
Ci-n veci aceleaşi frunze cad.
Naintea nopţii noastre umblă
Crăiasa dulcii dimineţi;
Chiar moartea însăşi e-o părere
Şi un vistiernic de vieţi. |
Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.
De-aceea zboare anu-acesta
Şi se cufunde în trecut,
Tu ai ş-acum comoara-ntreagă
Ce-n suflet pururi ai avut.
Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi,
Având cu toate astea-n faţă
De-a purure ziua de azi.
Priveliştile sclipitoare,
Ce-n repezi şiruri se diştern,
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern. |
Împărat și Proletar extras ce ne prezintă OMul între O(a)Meni
Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă,
Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare,
Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă,
Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită,
Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare.
Ah! - zise unul - spuneţi că-i omul o lumină
Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin?
Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină,
Murdară este raza-i ca globul cel de tină,
Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin.
Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră
Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră
Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră
Şi le subjugă munca vieţii lor întregi.
Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă,
Trec zilele voioase şi orele surâd.
În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă,
Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă -
Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid.
Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă
V-o predică, căci trebui să fie braţe tari,
A statelor greoaie care trebuie-mpinse
Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse,
Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari.
Şi flotele puternice ş-armatele făloase,
Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor,
Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase
Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă,
Şi-s supte din sudoarea prostitului popor
Religia - o frază de dânşii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug,
Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,
După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată,
Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?
Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi...
Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea – |
Cel ce în astă lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi.
Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine,
Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;
Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine,
Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân'.
De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste,
Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi?
De ce boala şi moartea să fie partea voastră,
Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă
Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri?
De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere?
Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi..
Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere,
Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere
Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi.
Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă,
Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug;
Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase
De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:
Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug.
Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne?
Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri,
Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine,
Copilelor pătate mizeria-n ruşine...
Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri!
De lege n-au nevoie - virtutea e uşoară
Când ai ce-ţi trebuieşte... Iar legi sunt pentru voi,
Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară
Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare,
Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi.
Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă,
Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi!
Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă,
Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,
Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi! |
În ms-ul 2270, 66 v. se
află stihuri părăsite după ce au fost reluate, zadarnic, în metruri şi ritmuri
variate. Totul poartă pecetea unei febrilităţi şi a unei certe oboseli, par să
fie schiţate cu puţin înaintea serbărilor din Iaşi.
Vedem suferința marelui Mihail Eminescu
pentru frații noștri asupriți de către toți vecinii noștri (imperiile otoman,
țarist, austro-ungar, etc) al căror nume era necunoscut cu circa 1.5 milenii în
urmă!. Suferința lui ar fi fost enormă dacă ar trăi azi să vadă ce-a mai rămas
din Regatul lui OM și al lui Burebista dar și cum ne comportăm noi aceste
generații care nu ne mai pasă de neam și țară și de jertfa a zeci de milioane de
strămoși pentru a apăra Româna, Regina Limbilor Omenirii!
Mihail Eminescu
din ms-ul 2270
Ce-ţi spun ei ţie mamă, când îţi
ucid copiii?
Mereu tot zic că creşte mărirea României...
Un trădător nemernic, hidoasa pocitură
Cărui pentru minciună. i-a dat natura gură
Acel făţarnic, neted şi lacom puiu de grec
Cu stâlpi de cafenele în fraze se întrec
Ca să arate cumcă durerea lor e mare,
Că n'au voit ştirbirea străvechilor hotare
Când ei au fost aciea ce - pe sub mână ~
Păgânului vândut-au din sfânta ta ţărână
Şi tu-i asculţi în pace cum văduva ascultă,
Pe care ale ei rude o iau cu vorba multă
Tu numai îţi ştii chinul ce inima-ţi sfăramă
Ai plânge dar n'ai lacrimi, Moldovo, mamă, mamă!
Zădarnic codri mândri de vânt mereu îi clatini,
Pierdută-i pân' şi umbra măreţilor Muşatini
De Vodă Alexandru [acum] poate te doare? |
Nici la mormânt în lume nu duce vr-o cărare
Şi Ştefan Voevodul în somn adânc deplin
Visează el că doarme sub un pământ străin?
Luatu-ţi-au copiii, mormintele şi tot
Mereu din a ta haină ei rup numai de pot
Ajuns-ai cerşitoare de-ocară şi de silă
Şi nimănui de tine în lume nu-i e milă.
Nu e destul că oameni de-origine barbară
Moşia 'n jumătate nemernic ţi-o furară
Că între Prut şi Nistru pe-olatele bătrâne
Domnesc pe neam şi ţară calmuci cu cap de câne
A căror mutră slută, ş'adânc dobitocească
N'o 'ntrece decât doară inima lor cânească?
Nu e destul c'acolo în neagră 'ntunecime
Copiii-şi blestăm soarta neascultaţi de nime
Că cnutul îi zdrobeşte şi roiuri de sălbatici
Trăind sardanapalic, beţivi şi muieratici,
Să stingă-orice lumină, să smulgă limbi din gât
Când unul româneşte o vorbă a'ndrăsnit |
Ce-ţi Doresc eu Ție, Dulce Românie
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce
Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor ?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor !
Fiarbă vinu 'n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc ;
Căci rămîne stînca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii, ţara mea de dor ?
Braţele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ţi mare, mare viitor !
Fiarbă vinu 'n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc ;
Căci rămîne stînca, deşi moare valul,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormîntul
Spada ta de sînge duşman fumegînd,
Şi deasupra idrei fluture cu vîntul
Visul tău de glorii falnic triumfînd, |
Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Cînd s' aprinde sacru candida-i vîlvoare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surazînd,
Ce pe Marte 'n glorii să orbească-l face,
Cînd cu lampa-i sboară lumea luminînd,
El pe sînu-ţi vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strînge 'n braţe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc.
Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Tînără mireasă, mamă cu amor !
Fiii tăi traiască numai în fraţie
Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,
Viaţa în vecie, glorii bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală şi mîndrie,
Dulce Românie, asta ţi-o doresc ! |
Tu ești în România
Halvailiul, Durakowski, Avedic, Antoniade
Zevzecopol, Stavros, Mavros, Sucios, Polichroniade
Mihailovici, Krapusnoiskoi, Ibrailoff si Pherekides
Pericli si Bostanoglu, Vlaicic, Staicic, Raicic, Made,
Haimel, Erdod, Klapka, Huschke, Fluncker, Schude, Schmeisig,
Schulem, Pufke, MOSES, Itzig, Zulig, Avercum, Naftuli, Schmade,
Eşti în ţara berei mândre şi-a cârnaţilor cu piele,
Eşti în sânul măslinoasei şi brigandei d-azi Elade;
La muscal vii şi la turcul ce domneşte multe neamuri,
Eşti în patria musteţii iubitoare de pomade.
Ba, tu eşti în România, căpătâiul de venituri
Unde-a fi calmuc, iubite, e frumos şi ţi se şade.
Unde cel venit scutitu-i de-orice greu şi datorie
Ş-unde vita cea străveche de român ce-l sudui, bade,
Poartă-n spatele nătânge pe-orişicare-i vine-n minte
Să clocească-a lui seminţe pe-ăst popor ce-i duce-n spate.
Unde prazi fără de milă, făr’ să-ţi pese, spre-a te-ntoarce
Înstărit în a ta ţară, să trăieşti din aste prade.
Unde fiii proprii ţări îi sug măduva din oase
Spre-a o da-n Paris, Viena pe nimicuri şi parade,
Numai limba strămoşească s-o vorbeşti nici nu se cade,
Unde-a oamenilor fală şi mândrie nu consistă
Decât c-au ştiut mai bine s-uite limba ţării toate,
Unde chiar numirea ţării este doar o ironie,
Căci român nu e nimica nici în case, nici pe strade. |
Amita Bhose
indianca, femeia unică ce și-a dedicat viața operei lui Eminescu
(Calcuta, India 9 Fen 1933 - 24 Oct 1992 București, România)
Eminescu cunoștea
câteva limbi străine dar și limbi vechi, moarte dintre care i-a stârnit
curiozitatea limba sanscrită, vorbită cândva în India! Foarte tare, Eminescu a
fost așa de captivat de sanscrită încât, deși nu avea timp nici de poezia la
care excela, s-a apucat și a tradus volumul I din monumentala gramatică a
germanului Bopp, trei volume circa 1000 pagini! Traducerea se păstrează în
manuscris la Universitatea din Iași!
Deși a avut doi conaționali
care l-a avertizat despre miraculoasa limbă din Regatul lui OM și al lui
Burebista, Bopp a ignorat-o sau n-a știut de conaționalii săi celebri. S-a
cramponat de compararea Sanscritei cu latina, greaca,etc. A muncit enorm dar
dacă învăța româna și se oprea la comparații cu ea ar fi reușit o lucrare de
cercetare măreață!
Doar două exemple edificatoare. În cartea
(Comparative Grammar of The Sanskrit, Zend, Greek, Latin, Lithunian, Gothic,
German, and Sclavonic Languages, Prof. F. Bopp, Traducere din Germană de Edward
B. Eastwick, F.R.S., F.S.A., Vol I, Fourth Edition, 1885) lingvistului Bopp am
găsit la pagina 455 referințe despre două cuvinte transcrise cu litere latine
din scrierea sanskrită:
1.
tati, fonetic
incorect transcris de către Bopp. După o traducere a cărții din germană în
engleză, a fost explicat prin so much, care în
română s-ar traduce prin atâta sau
atât de mult.
Dacă ar fi fost transcris corect ar fi trebuit să fie
toți cu o semantică mult mai
puternică decât so much!
2.
kati, fonetic incorect
transcris de către Bopp. Din aceeași traducerea a fost explicat prin how much
care înseamnă la noi cât de mult. Dacă ar fi fost transcris
corect ar fi trebuit să fie cuvântul românesc
câți
mult mai adecvat semantic!
Azi se știe că, în sanscrită, sunt peste o mie de cuvinte aproape ca cele
din limba română!
Indianca
Amita Bhose descoperă cultura
română în 1959, la Universitatea București. Poezia
Ce te legeni, codrule avea să-i schimbe viața căci s-a
îndrăgostit de opera eminesciană. Din aceasta face traduceri pentru India, scrie
câteva cărți despre legătura lui Eminescu cu India și cultura indiană. Acestea
sunt Eminescu și India, Eminescu și Tagore, Eminescu și Sanscrita , Cosmologia
lui Eminescu, Proza literară a lui Eminescu și gândirea indiană!
A fost singurul eminescolog străin la
origine și adevărat. A solicitat, a obținut cetățenia română și a murit în
pământul apărat cu viața de către Mihail Eminescu. În India a fost prima
traducătoare a lui Eminescu. Primul volum de poezii tradus în bengali a apărut
în 1969. S-a născut în 1933 în Calcuta și a decedat prematur la 59 de ani în
1992 în București. A fost profesoară de bengali, sanscrită și civilizație
indiană la Univ. București, traducătoare și scriitoare.
Teza sa de doctorat este intitulată
Eminescu și India, Influența indiană asupra gândirii lui Eminescu. A obținut
titlul de doctor în lingvistică, România, 1975 cu îndrumător
Zoe Dumitrescu
Bușulenga!
Iată ceea ce a făcut destinul pentru o absolventă de științe exacte!
În 1953 absolvă Facultatea de
Chimie, Fizică, Matematică a Universităţii din Calcutta. Anul următor se
căsătoreşte cu dr. Dipak Kumar Ray, inginer geolog care în 1959 vine, împreună
cu soția, în România la o specializare în geologia petrolului! Se reîntorc în
India.
În 1965 Amita absolvă Facultatea de
Bengali-Engleză la Universitatea din Calcutta. În 1967 este invitată de IRRCS
(azi ICR) și astfel vizitează din nou România. În 1968 divorţează, iar în 1979
se stabilește definitiv în România unde va mai trăi 13 ani! Acești ultimi ani
i-a dedicat studierii lui Mihai Eminescu și culturii acestui neam mare de care
nu suntem conștienți!
Născută în India și la o jumătate de secol
după trecerea în neființă a lui Eminescu, Amita Bhose este femeia care l-a iubit
enorm pe Eminescu, opera lui și România patria ei și poate a strămoșilor ei.
Poate cu milenii înainte aceștia au plecat din Regatul lui OM și au ajuns în
India. Poate așa a apărut enigmatica limbă Sanscrită care la frapat pe Mihail
Eminescu și care mai păstrează peste o mie de cuvinte ale limbii române vorbită
poate de zece milenii în Carpați.
La ceremonia arderii firavului trup,
foștii ei studenți i-au recitat Mai am un singur dor. Urna cu cenușa a rămas în
România lui Eminescu datorită căruia a devenit celebră în toată lumea!
24 Oct 2023, 17 Feb 2024 Gheorghe Ghe Borcan
|
